O iubire veche, de bronz

Catchy

17 May 2017

Gore deschise caietul și reciti pentru a nu știu cîta oară povestioara la care lucra de cîteva săptămîni. Era o poveste de dragoste, un pic siropoasă, numai bună pentru revistele ce se citesc la coafeză sau la manicuristă. Avea tot ce putea fascina o gospodină – femei frumoase, bărbați puternici, iubiri asumate, iubiri înșelate, iubiri returnate. Îi lipsea un singur lucru. Îi lipsea finalul. Orice final i-ar fi pus nu se potrivea, parcă era prins cu adeziv de gene false. Gore știa că povestea fără final nu e întreagă, e ca filmul ăla cu Anthony Quinn – Zorba Grecul – fără sirtaki.

Titlul îl găsise demult – Didi cea cu ochi de stridii. Didi fusese colega lui de facultate. În realitate, o chema Claudia, dar toată lumea îi spunea Didi. Răutăcioșii îi spuneau AC ⚡ DD, parafrază la trupa aia de muzică rock în vogă la vremea aia. AC era și numele secției lor, dar era și simbolul curentului alternativ, căci Didi era schimbătoare ca și curentul alternativ.

Cînd era la plus, parcă era un cîmp de maci și toți roiau în jurul ei. Emana lumină. Cînd era la minus, parcă era plămădită din flori de cactus. Și era neoblojită, înțepa. Că așa-s cactușii, spinoși. Dar Gore o ierta întotdeauna. Pentru Didi avea el pregătit un iertar special.

Gore era transformatorul lui Didi. Era și sacul în care își vărsa neîmplinirile. Așa lepădată de necazuri era tare faină Didi. Se îmbrăca fistichiu, dar întotdeauna cu roșu să nu fie de deochi, se ruja si mergea la serile de an de la facultate. Își croșetase singură un pulover cu model de circuit integrat. Moartea băieților de la electronică. Nu-si mai luau ochii de la tranzistorii ei și de la picioarele ei zvelte. Băieții de la electronică aveau o singură neîmplinire. Că  erau numai băieți în secția lor. Și atunci se lipiseră cumva de fetele de la Calculatoare. Frumoase, deștepte și tîrziu acasă. Puseseră ochii pe Aida, regina anului. Dar Aida nu prea venea la baluri. Că-și trăsese un prieten care era cam gelos. Și ăla o încuia în casă ca să nu i-o ia altu’ pe rîu în jos, altu’ mai trainic și mai frumos. Dar pe Didi nu se încumeta nimeni să o încuie. La o seară de dans între un Julio Iglesias și un Modern Talking – you’re my heart you’re my soul, l-a cunoscut pe Apollo.

Apollo și Didi erau perechea ideală, aia pe care toți o priveau cu admirație și invidie. Căci admirația și invidia surori gemene sunt.

Prietenii lui s-au obișnuit treptat cu ideea că nu vor mai putea vorbi cu el despre tranzistoare, diode și sesiuni de comunicări științifice. Apollo decolase deja spre alte galaxii.

De Paști se pregătea să o prezinte părinților lui, dovada supremă a oficializării relației lor.

Doar că, cu o seară înainte, Didi a avut impresia că Apollo se uită cam galeș la Aida, proaspăt eliberată din temnița logodnicului posesiv, și a trecut brusc de la plus la minus. Apollo a plecat singur la părinți. Deși avea aproape tot ce și-ar fi dorit o mamă soacră, îi lipseau veleitățile de transformator. După Apollo, în viața ei au mai urmat și alți semizei, pe care istoria, nemiloasă cu cei învinși, nu-i va reține.

cuplu love

Pentru Didi, cel mai frumos era în luna mai. În luna mai înfloreau macii. Înflorea și Didi. Era ziua ei de naștere. Organizau petrecerea din timp – împreună cu Mara, colega ei de cameră din cămin. Mara era cea mai bună prietenă a lui Didi, căci o completa. Mara era curentul continuu. Calmă, frumoasă, echilibrată. Își trasase viața cu rigla. Urma să se mărite la sfîrșitul studiilor cu Matei – prietenul ei din liceu.

La ziua lui Didi veneau toți. Și ăia invitați, și ăia cărora li se păruse că-s invitați și ăia neinvitați. Era loc pentru toată lumea. Petrecerea începea tîrziu, iar băieții veneau unii și după miezul nopții, că știau ei că la petrecerea lui Didi nu contează cine vine primul, contează cine rămîne ultimul. Și administratorul căminului, nea Dinu, mai bătea din cînd în cînd în ușă, să vadă că nu dau foc la ceva, da’-i lăsa că era și el topit de ochii lui Didi.

La ultima petrecere, l-a cunoscut pe Dorian. A venit adus de Matei – viitorul soț al Marei. A rămas ultimul. Și de atunci, nu a mai plecat. De cînd l-a cunoscut, Didi a mai rărit-o cu petrecerile, că lui Dorian nu-i plăcea dansul. El era om de afaceri. Organiza vizionări de casete video în cămin și între un Chuck Norris și Bruce Lee, mai vindea haine obținute de la prietenii lui, studenții străini. Era descurcăreț Dorian. După ce termina facultatea, voia să deschidă un centru de închiriat casete video.

Nunta au avut-o aproape în același timp. Acum erau și rude, căci la nunta lui Didi cu Dorian, Mara și Matei le-au fost nași.

La repartiție au plecat toți patru în orașul ei de la poalele muntelui. Două perechi tinere și frumoase pregătite să ia viața de coarne.

În orașul ăla se muncea greu și se trăia prost. Didi și Mara se vedeau tot mai rar, dar Matei și Dorian tot nedespărțiți erau. Ca să strîngă bani pentru visul lor cu casete video, lucrau împreună la exploatarea minieră. Muncă grea. Pe schimburi. Ca să se mai dreagă, mergeau la bodegă. Didi si Mara au născut cam în aceeasi perioadă. Mara cumva s-a ofilit. Copilul ăla îi trăgea seva. Didi tot ochii ăia mari și frumoși îi avea. Dar acum erau mai mult triști. Anii au trecut peste ei. Visul lor cu centrul de închiriat casete se spulberase și el, căci viața o luase în altă direcție. Lumea aia analogică în care crescuseră schimbase macazul și se făcu digitală.

Apoi, pentru Dorian și Matei au început problemele de sănătate. Munca grea în mediu toxic își pusese amprenta. La un control medical, li s-a găsit nisip în plămîni. Cinci, zece ani, douăzeci – vizite tot mai dese pe la spitale. S-au pensionat medical, întîi Matei, apoi Dorian. Dar era deja prea tîrziu.

La ceea ce ar fi trebuit să fie nunta lor de argint, Matei și Dorian erau tot aproape, pe aceeași alee sub salcîmi. Dar îi despărțeau cîteva morminte.

Și a fost noapte și a fost zi. Multă noapte, puțină zi. Și a venit iarăși ziua aia frumoasă de mai în care înfloresc macii. Ziua ei de naștere. Deschise ochii, dar de data asta, nu se mai uită înafară, ci se uită înăuntru. În sufletul ei. Pentru prima oară, acolo nu mai exista bărbat. Se simțea singură în mijlocul unui cîmp de cactuși. Azi Dorian îi lipsea cel mai mult. Avusese întotdeauna grijă ca în dimineața aia de mai să găsească un buchet proaspăt de maci pe masă. Asta în fiecare zi, timp de 25 de ani. Azi, pentru prima dată, masa era goală. Deschise telefonul celular. Niciun mesaj. Mara era plecată din țară, la băiatul ei, peste Ocean și la ei, acolo, era alt fus orar. După mult timp de cînd nu mai intrase, își deschise facebook-ul. Cu greu își aminti parola. Dar de data asta, nici facebook-ul nu-i zîmbea. Erau doar cîteva cereri de prietenie putrezite și cîteva invitații la evenimente demult consumate.

Și tocmai cînd să se arunce definitiv în brațele deznadejdii, auzi un clinchet venit de pe pătrățica cu mesaje. Era Gore. El nu uitase. L-a invitat la o cafea. Gore a acceptat imediat, căci nu se putea refuza o invitație venită de la Didi în luna mai.

Au băut o cafea și apoi încă una. Nu le ajungeau două cafele pentru 20 de ani de tăcere. Printre aburii de cafea, mai povesteau – mai ales Didi și straturi de Photoshop pe care ni le așezăm peste viață, ca să pară de afară că-i senin, chiar dacă pe dinăuntru plouă, cădeau unul după altul. Și rămînea doar viața așa cum era în alb și negru. Mai mult negru. Orașul ăsta de la poalele muntelui pe care îl credea al ei nu o mai cuprindea. Iar Daniel, băiatul ei în care-și pusese atîtea speranțe, avea o viață ce nu se urnea. După toată învățătura lui de la Politehnică, alesese să se facă șofer de taxi. Îi văzuse pe părinții lui tineri, frumoși, ambițioși și la ce le-a folosit.

Apoi au ieșit să se plimbe în parcul din orașul ăla în care se trăia prost și se murea devreme. Didi nu se mai îmbrăca demult în roșu, dar privind în ochii ei ca două stridii care înmagazinau în ei atîta tristețe, Gore simțea că e iarăși chemat sub drapel. Gîndul îi fugea la dimineața aia de primăvară cînd venise fuguța la Didi la căminul studențesc să-i povestească entuziasmat despre ultima carte pe care o citise. Toți colegii lui se visau eroi de filme ca D Artagnan, Captain Nemo sau Blake Carrington, doar Gore se identifica cu Grobei, umilul, nonconformistul, antieroul din Bunavestire, ultima carte a lui Nicolae Breban. Iar Didi cea cu ochi de stridii îl asculta fascinată, căci Grobei ăsta avea cheița de la sufletul ei, iar prin poarta deschisă își făceau loc și Apollo, și Mercur, și Hermes, și Adonis, toți zeii orașului. Gore Grobei îi saluta cuviincios, dar el nu intra în suflete, n-avea el ce să caute printre zei, căci el, Gore Grobei, pămîntean era. Dar era fericit de fericirea ei și dansa sirtaki la buza Olimpului cu prietenul său imaginar Alexis Zorba și, cîteodată, cu realul nea Dinu.

Cum își amintea asta Gore, simțea cum parcă crește în el umbra unui sentiment pe care îl simțise atunci, demult, în dimineața aia cu ferestre deschise la căminul studențesc, dar pe care îl credea deja îngropat în cimitirul de sentimente.

Nu era o iubire de porțelan, ca iubirile astea noi care țin numai o noapte, uneori nici atît, era o iubire veche din bronz, cum se turnau iubirile odată. Rezistentă la frig și la intemperii. De fapt, nici nu era o iubire nouă, era aceeași. Se așezară pe o bancă. Băncile vechi de lemn fuseseră înlocuite cu bănci noi, de metal. Tinerii de pe băncile alăturate de la același liceu unde învățase și ea îi priveau curioși. Doi oameni trecuți de prima tinerețe pe o bancă în parc. Dacă i-ar fi văzut așa, Gabriel Garcia Marquez ar fi rescris Dragoste în vremea holerei. Poate i-ar fi zis Iubire în vremea bronzului.

Afară începuse să se întunece și se făcuse un pic frig. Iar Gore, care simțea deja un gol în stomac, începea să simtă bătăi puternice ale inimii, semn că iubirea ajunsese și acolo. Încă puțin și se va urca la cap și îl va acapara complet. Și atunci, Gore avuse o revelație. În sfîrșit, găsise ceea ce căutase atîta amar de vreme. Găsise finalul. O sărută lung pe Didi. Dar nu era un sărut de regăsire, ci, mai degrabă, un sărut care spunea „Foarte rar viața îți oferă a doua șansă. Numai că prima șansă a venit mult prea devreme, iar a doua șansă un pic prea tîrziu”.

Didi înțelese. Se cunoșteau de atîta vreme, că nu mai aveau nevoie de prea multe cuvinte. Îi comandă un taxi. Taxiul sosise repede. Se mai îmbrățișară o dată.

***

Pe tot parcursul drumului spre gară, Gore scrisese în caiet, parcă transportat. Șoferul de taxi, un băiat tînăr, care ar fi putut fi fiul lui Didi, dar nu era – înțelese că nu era cazul să-l deranjeze. Gore continua să scrie, parcă eliberat de o povară. Cînd au ajuns la gară, trenul era deja în stație. Gore îi întinse șoferului o bancnotă de 100 și nu mai așteptă restul. Șoferul de taxi îl privi lung pe domnul ăsta ciudat care tocmai se despărțise de iubirea vieții lui și, cu toate astea, părea aproape fericit.

***

Dar tocmai cînd se pregătea să plece, sau poate că plecase deja, șoferul vede pe scaunul din față că, la repezeală, își uitase caietul. Se dă jos din mașină și aleargă înapoi în gară, căci intuiește că acel caiețel firav îi e drag omului ăstuia și poate poartă între filele sale o parte din viața lui. Dar trenul tocmai plecase. Șoferul de taxi, care putea fi fiul lui Didi, dar nu știu dacă era, începe să frunzărească în caiet, poate dă de vreun număr de telefon. Pe copertă, titlul „Didi cea cu ochi de stridii” fusese tăiat și înlocuit cu un altul „O iubire veche de bronz”. Părea interesant, așa că se apucă să citească. Se întunecase deja de-a binelea. Prin difuzorul radio din mașină se auzea deja hîrîitura comenzii următoare, dar șoferul de taxi, care putea fi fiul lui Didi – și poate chiar era – o ignoră, căci era pătruns de lectură. Viața lui oricum nu se urnise, doar n-o să se urnească tocmai astăzi. Continua să citească pe nerăsuflate. Ajunse la ultima foaie. Își dădu imediat seama că ultima foaie nu fusese scrisă odată cu celelalte, căci scrisul era mai dezlînat. Dar știa deja că o va ține minte tot restul vieții.

„O sărută lung pe Didi. Dar nu era un sărut de regăsire, ci, mai degrabă, un sărut care spunea „Foarte rar viața îți oferă a doua șansă. Numai că prima șansă a venit mult prea devreme, iar a doua șansă un pic prea tîrziu”. Didi înțelese. Se cunoșteau de atîta vreme, că nu mai aveau nevoie de prea multe cuvinte. Îi comandă un taxi. Taxiul sosise repede. Se mai îmbrățișară o dată.

Se vor revedea poate peste încă douăzeci de ani sau poate într-o altă viață. Iar cu iubirea aceea de bronz, Gore știa ce va face. Nu o va putea lua cu el, căci e o iubire mult prea grea de purtat. Nu o va topi cum e modă acum să ne topim iubirile trecute în speranța că așa ne vom vindeca de ele, ca și cum n-ar fi existat. Nici nu o va da la consignație să o achiziționeze cine știe ce colecționar de iubiri vintage să o expună în colecția lui de iubiri nedezamorsate, între o iubire de argint și una de cupru. Nu va face toate astea. Va face altceva. O va lăsa așa, neîmplinită. Căci numai iubirile neîmplinite durează.

Guest post by George Schimmerling 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Bunica se pregătește să plece…

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,967 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro