Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O tragedie

20 December 2018

– continuare de aici – 

După jumătatea săptămânii primi telefonul de confirmare. O dată pe lună, doamna Rothchild le invita la ea pe tinerele doamne, soțiile celor cinci directori, pentru a servi ceaiul și a schimba mondenități. Câteodată, primeau și a doua invitație în aceeași lună. Asta se întâmpla în perioadele în care clima era deprimantă, iar doamna Rothchild nu se aventura să iasă din casă, mizând pe bunătatea tinerelor doamne de a o însoți și a-i ține de urât. Acestea se conformau, folosindu-se de acest prilej pentru a-și etala noile toalete și a afla ultimele „noutăți”. Doamna Rothchild, deși ajunsă la o vârstă venerabilă, era la curent cu tot ce apărea nou sau se petrecea în mica lor societate.

Elina o vedea ca pe o cloșcă bine intenționată, care ține neapărat să-și adune în jur puicuțele, nu atât pentru a le pune la curent cu ce era nou, pentru a discuta despre piesele de teatru sau concerte, despre toalete și, de ce nu, despre bărbați, cât pentru a le putea ține atent sub observație. Era o combinație de bună intenție cu interes, un interes al cărui rost Elina nu îl putuse descifra încă. Se conformase și ea ca toate celelalte și participa la acest așa-zis ceai, fără prea mult entuziasm însă și desigur, fără a face niciun fel de confidențe. Ce le-ar fi putut spune?! Nu se apropiase și nu se împrietenise cu niciuna dintre celelalte patru soții de directori, și nici nu avea de gând să o facă.

pt art anna marinescu invitatie la cei care nu s epublica acum

Își alese o toaletă potrivită pentru acea ocazie, se machie foarte discret, își lăsă părul liber și stătu o clipă pe gânduri dacă să folosească sau nu parfum. În cele din urmă își dădu foarte discret cu un parfum care îi aducea întotdeauna aminte de un câmp de flori. Chemă un taxi și în mai puțin de jumătate de oră ajunse la reședința doamnei Rothchild. Deși aceasta aprecia punctualitatea, nu se întâmpla niciodată ca la intrare să se afle toate cele cinci în același timp.

Fu primită și condusă ca de obicei în salon, unde avea să se servească tradiționalul de acum ceai. Era pentru prima oară când ea era ultima venită. Toate capetele se întoarseră către ea, cu bine cunoscutele zâmbete convenționale și calda și uneori puțin afectata întâmpinare din partea Doamnei Rothchild.

Serviciul de porțelan chinezesc, izul ceaiului indian, fursecurile rusești, sarailiile turcești… un întreg mapamond într-o singură încăpere. O mondenitate inutilă, după părerea Elinei. Se întrebă pentru o clipă dacă după dispariția doamnei Rothchild, celorlalte tinere doamne aveau să le lipsească acest jour fixe lunar.

Erau la a doua ceașcă de ceai. Doamna Rothchild, trecută bine de 70 de ani, chinuită de o gută rebelă, alegea în mod obișnuit să rămână în fotoliul ei, ele fiind așezate în jur, pe canapea și celelalte două fotolii, de unde și imaginea cloștii cu pui înfiripată în mintea Elinei. Din când în când, la câte o discuție mai intensă cu Doamna Rothchild și care le antrena doar pe unele dintre ele, celelalte se ridicau și se mai plimbau prin încăpere, priveau pe geam, comentând separat noutățile proaspăt aflate. De data asta, subiectul conversației le îndepărtase pe cele patru, Doamna Rothchild rămânând alături doar cu Elina. Aceasta nu se arătase interesată de discuția aceea despre bărbați, așa încât preferase să îi țină companie vârstnicei doamne. Negăsind însă niciun alt subiect la îndemână, alese să păstreze tăcerea, încercând să facă doar act de prezență. După câteva minute bune în care Doamna Rothchild o analiză atent, aceasta oftă profund, și spuse doar pentru urechile Elinei:

– Am știut că o să fie probleme din momentul în care mi-ai fost prezentată.

Elina, uimită de vorbele acesteia, făcu ochii mari și rămase cu gura întredeschisă, nereușind să spună nimic. După ce mai oftă încă o dată, Doamna Rothchild continuă:

– Semeni leit cu ea!

Elina era din ce în ce mai contrariată, neștiind la cine face referire.

– Doar ochii sunt de altă culoare. Ai ei erau negri, ca ai lui Weber.

Elina păli. Mintea ei fu luată cu asalt de sute de gânduri. Se străduia din răsputeri să se țină cu firea, să nu se dea de gol, deși își dădea seama că este mult prea târziu. Reuși totuși să închidă gura, așteptând continuarea Doamnei Rothchild, ca un deținut care își așteaptă sentința.

– Credeam că știi. Că ți-a spus… E o poveste tare tristă. O tragedie. A cunoscut-o la o recepție și s-a îndrăgostit pe dată. O iubire din aceea, care apare doar o singură dată în viață și consumă totul în jur. Toți ceilalți făceau eforturi vădite să fie fericiți pentru ei, însă realitatea era că toată lumea îi invidia. O iubire… perfectă. Erau atât de potriviți și se iubeau atât de mult. Totul a continuat să fie minunat chiar și după nunta de miere. Mergeau peste tot împreună, la teatru, la concerte, la baluri, recepții. De câte ori apăreau în public, străluceau ca două stele. Toți roiau în jurul lor, încercând să atragă măcar puțin din energia, bucuria și fericirea lor debordante. Iar el o iubea ca un nebun. Ea era soarele lui. Nu și-ar mai fi putut închipui viața fără ea.

Elina asculta fără să intervină, de-acum ca un copil cuminte căruia i se spune o poveste. Doamna Rothchild aruncă o privire către tinerele doamne și, observându-le discutând în continuare despre același subiect, continuă:

– Ne întrebam cu toții când o să apară primul copil. Au trecut câțiva ani buni, timp în care el o iubea parcă din ce în ce mai mult. Abia după atacul de cord al soțului meu, lucrurile între ei au început să se schimbe. Fără ca noi, cei de pe margine, să fi observat vreun semn cât de mic. Weber intrase deja sub aripa Domnului Rothchild, care îl vedea ca pe fiul de care nu avusese parte. Cred că știi că am trei fete. Căsătorite toate, dar cu bărbați complet… netalentați, cum spunea Domnul Rothchild, când vine vorba de afaceri. Așa că, după atacul de cord, Weber i-a preluat responsabilitățile până ce avea să își revină. Lucru care nu s-a mai petrecut niciodată.

Spunând acestea, Doamna Rothchild se întristă, oprindu-se din povestit. Tinerele doamne reveniră alături de ele, dar în scurt timp se ridicară pe rând, pregătite de plecare și luându-și rămas bun. Elina, rămase cea din urmă, neștiind dacă vrea sau nu să audă continuarea povestirii.

Rămase doar ele două, stătură pentru o vreme în tăcere, după care Doamna Rothchild își reluă povestirea:

– Dacă ar fi știut ce avea să se întâmple, care avea să fie costul, Domnul Rothchild nu l-ar fi lăsat niciodată pe Weber să-i preia locul în bancă. Dar orice am face, nu ne putem împotrivi sorții. Weber a început să lucreze din ce în ce mai mult pentru a putea face față tuturor responsabilităților. La vremea aceea era mai degrabă un începător, dar dornic să învețe. Dragostea lui pentru Bianca nu se schimbase, atâta doar că din cauza băncii, începuse să stea din ce în ce mai puțin pe-acasă și să o neglijeze tot mai des. Făcea eforturi disperate să se împartă, să nu îi lipsească, dar nu mai dispunea de timpul pe care-l avusese înainte. În mod ciudat, la câteva luni după aceea, s-a întâmplat ce așteptasem cu toții atâta vreme: Bianca a rămas însărcinată. Weber era în al nouălea cer. Aștepta cu nerăbdare întoarcerea Domnului Rothchild, pentru a avea suficient timp să se ocupe de Bianca la fel ca mai înainte. Numai că starea soțului meu, în loc să se îmbunătățească, se agrava tot mai tare, iar Weber începuse să se simtă ca între ciocan și nicovală. Pe de o parte era iubirea lui pentru Bianca, iar de cealaltă, respectul față de încrederea acordată de soțul meu și dorința de a se ridica la așteptările acestuia. Vezi tu, Weber și-a pierdut ambii părinți mult prea devreme. Tatăl când era foarte mic, iar mama când abia își terminase studiile. Atenția și interesul acordate de soțul meu, afecțiunea și încrederea acestuia nu puteau fi trecute cu vederea. Weber tânjea după ele la fel de mult pe cât o iubea pe Bianca.

Doamna Rothchild se oprea din când în când, oftând, cu privirea pierdută undeva în trecut. Un trecut trist, dureros, care părea că lăsase amprente grele în sufletele tuturor.

– În ziua în care s-a petrecut tragedia… Doamne, ce cumplit! Nici acum nu pot accepta pierderea aceea, chiar dacă… Bianca era deja în luna a noua. Mai avea puțin până să nască. În ziua aceea ieșise să se întâlnească cu o prietenă. A fost de ajuns o clipă de neatenție… A traversat strada fără să se asigure și… mașina a lovit-o din plin. A murit pe loc. Și ea, și copilul.

Elina tresări.

– Doamne, Dumnezeule, ce cumplit!

– Da. Îți dai seama. Am fost îngroziți cu toții când am aflat. Asta se întâmpla dimineață. Weber era la birou, la bancă. Sinceră să fiu, mi-a fost milă de polițistul care s-a dus să îi dea vestea. Weber era să îl omoare acolo, în birou. Bietul om! A trecut cu vederea doar pentru faptul că toată lumea știa de dragostea lor și și-a închipuit ce însemna tragedia aceea pentru Weber. Să-și piardă în același timp atât iubirea vieții cât și rodul dragostei lor. A fost cumplit! A urlat acolo, în birou, ca un animal rănit.

Doamna Rothchild făcu din nou o mică pauză. Rememorarea acelei tragedii o răscolea la fel de tare ca și atunci când se petrecuse.

– Zilele care au urmat a umblat ca prin transă. Nu se putea înțelege nimeni cu el. O căuta peste tot și îi rostea în neștire numele, izbucnind în lacrimi. Cu chiu cu vai am reușit să-l ținem pe picioare până la înmormântare. Iar acolo… am crezut că o să îl înmormântăm și pe alături de ea și de copil. Abia am reușit să îl luăm de acolo după înmormântare. Începuse să plouă cumplit, iar el nu se putea desprinde. L-au dus mai mult pe sus, forțat. Au urmat săptămâni greu de dus pentru noi toți, dar mai ales pentru el. Nu voia să mănânce, nu se mai îngrijea, nu ieșea din casă. Forțat de împrejurări, Domnul Rothchild a fost nevoit să se întoarcă la bancă, deși era foarte șubrezit. A fost o perioadă cumplită. Nu credeam să-și mai revină Weber. Îl consideram pierdut. Degeaba încercam să-i spunem că asta e viața, că o să-și revină, o să treacă peste, că o să apară și o altă dragoste. Nici nu voia să audă. Până ce… inevitabilul s-a produs. Domnul Rothchild a făcut și al doilea infarct și l-am pierdut pentru totdeauna. Asta l-a forțat pe Weber să se întoarcă la lucru. Asta și… așa cum le aranjează soarta pe toate… într-o zi mergând la cimitir – se ducea zilnic și-i ducea flori – a găsit în fața mormântului un bărbat. Acesta plângea. Foarte surprins, uimit, Weber l-a întrebat cine e și ce caută acolo. S-a gândit că poate este vreo rudă de-a Biancăi. Dar nu. Soarta lovea din nou. Se arăta și mai necruțătoare cu el. Atunci a aflat că acela era amantul Biancăi și tatăl copilului mort și îngropat împreună cu ea. Bineînțeles că Weber nu l-a crezut. L-a făcut mincinos, la batjocorit în toate felurile, dar nu l-a agresat ca pe polițist. Dar neîncrederea i s-a strecurat în suflet. Un fel de gelozie post mortem l-a determinat să angajeze un detectiv particular. Trebuia neapărat să afle. Dacă nu ar fi fost acea coincidență, acea întâlnire nefericită din cimitir, poate nu ar fi aflat niciodată. Ar fi rămas neconsolat, cu o durere în suflet pe care să o poarte cu el până la moarte. După săptămâni de investigații, Weber a aflat adevărul despre femeia pe care o iubise și o idolatrizase. Pentru care și-ar fi dat și viața.

Elina era fără cuvinte. Urmărise în tăcere povestirea Doamnei Rothchild, ca și cum ar fi urmărit o piesă de teatru sau un film a cărui dramă te face să uiți să mai respiri. Dar implicațiile acestei povestiri erau mult mai ample. Prin mintea Elinei se perindau acum tot felul de gânduri. Era ca și cum cineva, Doamna Rothchild, venise și îi ridicase un văl de pe chip. Abia acum înțelegea privirea stupefiată a asistentului lui Weber când mersese pentru prima oară la bancă și reacțiile câtorva oameni pe care-i întâlnise prin oraș și care se uitau la ea ca la o nălucă, siderați. Acum înțelegea toată atitudinea lui Weber față de ea. Felul în care o asaltase, faptul că părea și nu părea îndrăgostit de ea, felul în care o privea uneori, mai ales când făceau dragoste și insista să îl privească drept în ochi. Totul părea o răzbunare și o disperare. O sfâșiere a ei și, iată, totodată și a lui. Îl înțelegea acum, îi era milă de el, de tragedia lui, dar nu îl putea ierta. N-avea să-l ierte niciodată pentru ceea ce îi făcuse ei. Mai ales acum, aflând motivul pentru care o alesese tocmai pe ea, dintre toate… „Ce? Nu! Nici vorbă! Numai pe tine te…”, rostise el atunci, înainte de a pleca de la vilă. Probabil că nu la ea se gândea el atunci, ci la Bianca și acesta fusese adevăratul motiv pentru care nu își mai dusese până la capăt declarația. Doamne, cât de naivă continui să fiu! Și ea, care crezuse pentru o clipă că… Pentru a câta oară, Elina? Pentru a câta oară faci aceeași greșeală? Ce nu vrei să înțelegi? Tu nu ești făcută să fii iubită. Bărbații doar se folosesc de tine. Ești doar un… recipient. O nălucire…

Doamna Rothchild interpretă cu totul diferit tristețea zugrăvită pe fața Elinei. Soarta lui Weber ar fi impresionat pe oricine.

– Mă gândesc că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care vouă vi s-a oferit casa alăturată…

Doamna Rothchild se referea la asemănarea ei cu Bianca.

– Îmi dau seama cât este de bolnăvicios, dar presupun că nu se poate abține. Îi aduci aminte de ea și, știindu-te căsătorită și despărțiți de un gard, probabil că te poate privi astfel, de la distanță, raportându-se doar la ceea ce simțea față de Bianca înainte de a o pierde și de a afla adevărul.

Elina era îngrozită de-acum. Dacă ar fi auzit povestirea fără ca între ea și Weber să se fi întâmplat nimic, poate ar mai fi putut trece cu vederea, din milă pentru el și soarta lui neîndurătoare. Dar așa… Nemernicia și nebunia lui erau fără de margini. Pentru a nu se da de gol în niciun fel, își anunță plecarea, rostind cu privirea în pământ:

– Bietul domn Weber! La revedere, Doamnă Rothchild! Pe luna viitoare!

– La revedere, Doamnă Kowalski! Și sper să nu îmi iei în nume de rău faptul că ți-am împărtășit toate astea.

Elina nu îi mai răspunse. Tot ce voia era să iasă la aer. Să plece din casa aceea încărcată de mobile, bibelouri și brocarturi apăsătoare, sufocantă, în care știa că nu avea să se mai întoarcă niciodată. Plecă spre casă pe jos, simțind nevoia să facă mișcare. Erau ca primii pași ai plecării pe care o tot pregătea în mintea și sufletul ei. Pentru care acum era cu desăvârșire pregătită.

– citește continuarea aici

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nici pe departe n-a fost povestea vieții mele

Nu din lipsa iubirii e nefericită o căsnicie, ci din lipsa prieteniei

În viața secretă, Maria era îndrăgostită de un bărbat matur, căsătorit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,152 views

Your tuppence

  1. Alexandra / 4 January 2019 14:27

    Așteptăm cu sufletul la gura continuarea…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro