Oare cum o cheamă?

Cristina Lincu

24 June 2015

Ne întâlnim zilnic. Eu merg cu mașina către grădiniță, să duc copiii, ea stă în vârful unei grămezi de pietre, pe marginea drumului. Soare, ploaie, ninsoare sau vânt… este tot acolo. Între două vârste, urâtă, machiată stângaci, cu haine strâmte şi colorate. Uneori, se plimbă pe marginea drumului, alteori traversează grăbită, dar nu zăbovește mult pe partea cealaltă. Asta, dimineață. După-amiza, ne întâlnim iar. Eu îmi aduc copiii, sunt tot cu mașina. Ea este în același loc. O mai văd mușcând dintr-un sandviș, grăbită și cu ochii la șosea. Mai ales vizavi. Acolo sunt fetele tinere. Un grup de trei-patru. Vorbesc zgomotos, își etalează cu nonşalanţă nurii și-și dau ochii peste cap ori de câte ori o mașină pare să încetinească… dar ea nu este prietena lor. De altfel, le-ar putea fi lejer mamă… Ea este mereu singură.

Am senzaţia că o cunosc. Dacă aș întâlni-o pe stradă, aș saluta-o, fără să mă gândesc. Așa cum o faci când vezi pe cineva cunoscut cu care nu ai mai stat de vorbă de mult timp. Dar noi nu am vorbit niciodată. Nici nu știu ce i-aș putea spune, dar știu că nu aș întreba-o nimic. Căci orice întrebare i-aș adresa ar fi rezultatul unei judecăți aprige care se va fi consumat cândva în mintea mea. Dinainte s-o știu pe ea. De pe când viața avea doar două culori, două direcții, două variabile și nimic mai mult. Acum, însă, mi se pare doar trist și dureros. Oare cum o cheamă?

prostituată

Nu știu nici de unde vine dimineața (și vine foarte devreme) și nici unde se duce seara. Nu știu dacă este alegerea ei sau a vieții. De fapt, nu are nicio relevanță. Contează doar prezentul. Și suferința pe care ochii ei negri o trădează, în ciuda grimasei, care se vrea zâmbet profesionist.

Într-o zi a lipsit. M-am gândit, cu îngrijorare, să nu i se fi întâmplat ceva. Sau poate că era… la lucru. Am văzut-o însă după-amiază. Altă femeie îi luase locul pe grămada de pietre și ea stătea alături, pe vine. Păreau că discută. Poate absurd în situația asta, dar m-am bucurat. Că nu mai este singură și că e… vie. Însă nu cred că ea îmi împărtășea sentimentul. Am încetinit. Poziția ei era chinuită și umilă. Plângea fără gesturi, adunată toată. Însă lașitatea m-a împiedicat să opresc. Un gând venit de nicăieri m-a dăscălit: „nu e treaba ta” și mi-am continuat drumul. Dar chiar așa să fie?

Pe Cristina o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Să-l doară și pe el așa cum a durut-o pe ea 21 de ani!

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,408 views

Your tuppence

  1. Mihaela / 24 June 2015 10:28

    Si eu am oameni pe care ii vad zi de zi in drumul meu si uneori ma intreb care e viata lor, dar ezit sa ma bag pentru ca nu cred ca mie mi-ar placea ca altcineva sa o faca, sau poate sunt doar lasa.

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro