Am crescut până la 25 de ani la casă. Casă serioasă, dintre cele cu grădină de legume și livadă cu pomi fructiferi plantați de tata și bunicul, cu o curte plină de animale și multe alte vietăți. Sunt obișnuită cu furnici (bunica m-a învățat că nu le distrugi mușuroiul pentru că se supără pe tine și te mușcă oriunde te găsesc), cu lăcuste, cu fluturi, cu ocazionala rădașcă pe care o prindea tata și pe care ne-o aducea să o vedem, cu urechelnița de care sora mea fugea convinsă că îi va intra în ureche și o va lăsa surdă, cu omizi pe pereți vara. Da. Omizi.
Asupra lor mă voi opri astăzi. În fiecare vară, mama se enerva când tot peretele exterior al terasei se umplea invariabil de zeci, poate sute de omizi păroase. Se mișcau lent și enervant de lipicios, se târau și, dacă găseau ușa deschisă, se strecurau pe terasă fără prea multe menajamente. Mama avea ritualul ei zilnic: le alunga cu mătura, le curăța de pe perete așa cum făcea cu trotuarul de lângă casă. Uneori, mă punea pe mine să fac asta. Și o făceam dar nu prea înțelegeam de ce. Mie îmi plăceau. Îmi aminteau că a venit vara. Și iubeam vara.
De ce mi-am amintit de ele acum? Ieri stăteam la un pahar de vorbă bună (băutura se numea Focul Sacru), vorbă din aceea cu fiecare replică o poveste la care nu te aștepți, povești perfecte pentru aventuri, dezastre, triumf și alte lucuri despre care nu știai că se poate vorbi, felul acela de povești care se povestesc doar la lumina focului sacru. Și eram noi în mijlocul conversației când o omidă păroasă pică din copac direct pe mine, pe fusta lungă până în pământ și verde. Poate se simtea acasă, poate eu mă simțeam acasă, poate îmi aducea aminte prea mult de acasă. Nu știu. Știu doar că mi s-a părut normal să o las să mă cerceteze, să urce liniștită pe mâinile mele cu vene obosite, pe fusta lungă, pe părul cu povești care se cer spuse cu altă ocazie, pe gât. Și îi plăcea să exploreze tare. Îi plăcea pielea, așa ca mie, era curioasă și încăpățânată, tot ca mine.
Și poveștile au continuat până târziu și omida și-a continuat și ea drumul, ba pe masă, ba pe noi, cu rândul. Ieri am aflat că unele povești sunt mai de groază decât a mea. Ieri am aflat că unii oameni suferă mai mult și au cicatrici mai adânci. Ieri am aflat și vești bune și vești pe care nu știu cum să le iau. Ieri am aflat că omida păroasă pe care o știu de mica devine fluturele alb comun. Și acum știu de ce mie îmi place și de ce o voi lăsa întotdeauna să mă cerceteze în voie.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Vara urbană: ventilator sau aparat de aer condiționat portabil?
Oglinzile și energia din casă: cum influențează lumina și spațiul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
