A început o nouă zi; de fapt, e trecută pe jumătate. Nu m-am privit în oglindă până acum; m-am trezit privindu-mă în ochi în oglinda din baie. Ce ştearsă mă văd acum! Nu, e doar o reflexie de moment! Mă întorc şi mă mai privesc o dată, cu ochii din viitor. Acum e mai bine! Ce frumoasă voi fi cu şuviţa asta aşezată altfel! Ce frumoasă voi fi cu zâmbet deschis! Mi s-a spus că n-am încredere în mine, că am de lucrat la treaba asta. Ei nu văd decât în prezent… N-au cum să-mi vadă ochii din viitor. N-au cum să-mi citească proiecţia; pot doar să judece un ambalaj ceva mai şifonat. Mă intoxică povestea asta cu încrederea de sine. Să mă încred în ce? Eu mă încred doar în ce voi fi pentru că ştiu sigur ce am fost. Nu mă iubesc îndeajuns, aşa mi se spune. De fapt, îmi pasă prea puţin, toate sunt pentru mine detalii şi n-am dat niciodată doi bani pe ele. Ştiu ce voi fi şi cu ce voi fi închid ochii noapte de noapte.
A început sau a trecut o jumătate de zi, pare-mi-se. Am vorbit cu ceva oameni, nu mai reţin. Am mers pe câteva străzi; n-am observat nimic. Era răcoare de dimineaţă… Acum văd nori, o cameră cu pereţi albi, foarte albi şi proaspăt vopsiţi. Alb. Gol. Pilot automat. Eu. Am chef de glume. Ce-ar fi să pun să pun ca muierile un buchet de flori pe masă? Asta mai lipsea de aici. Le-aş trânti de colo-colo. Dar e prea mult alb, alb de sanatoriu. Ceva trebuie făcut…
E un om cu-o chitară. Am să printez o poză mare şi-am s-o lipesc în albul cel mai alb. De-acum am ce privi. Mă izbeşte în plex imaginea lui; un om cu-o chitară, o poză lipită, se aude ceva frumos în suflet acum. Retina îmi este mai prinsă că oricând; mi-e greu să mă desprind de el; om blând cu înfăţişare dură, puţin retras şi, totuşi, în centru. Ar putea sfida pământul cu un zâmbet, dar ţine capul plecat; chitara îmi cântă chiar şi acum în suflet, în linişte şi în alb.
A rămas ceva din azi; e timpul să mă întorc la ale mele, să-mi fac datoria de om, să fiu printre oameni. Ceva zgomot, rutină, „o zi frumoasă în continuare”.
E întuneric acum; câteva străzi, câţiva oameni, acasă. Aici, pereţii nu-s aşa de albi, e ceva mai mult din mine în haine aruncate, în pungi, în nimicuri. Dau de mine iar, în baie; eram mai ştearsă pe timp de zi. O şuviţă s-a aşezat mai bine. Buza de jos e mai groasă; taică-miu îmi spunea că lui îi semăn. Şi uite… nici urmă de rid; am gena bună până la urmă, ar trebui să le mulţumesc alor mei. Spuneau că nu mă iubesc şi că n-am încredere… Uite-mă cât de frumoasă sunt acum! Se aude ceva din suflet răsunând… Precis e el! Omul cu o chitară.
S-a dus ziua; m-aşez în pat şi iau o carte. Rânduri, „Memoriile unei fete cuminţi”, draperii şi un perete. Şi-acum se aude ceva; nu mai pot citi. Ar trebui să-l aduc şi aici. Uite cât de gol e peretele asta! Până mâine îmi va lipsi… Sting lumina…
Oare îmi pierd minţile? Chiar nu mai e nimic de privit? Chiar nu mai e nimic de făcut? Doar o fotografie mă poate aduce înapoi? Mă aduce înapoi sau mă îndepărtează? Începe să mă sperie… E urât cuvântul ăsta: „normal”. „Normal” ar fi să mă bucur de o atingere, „normal” ar fi să mă bucur de o floare sau un cuvânt. Toate astea-s normale şi pe toate le-am trăit; pe toate şi pe jumătate. M-am bucurat de cuvânt până când s-a tranformat în trufie, m-am bucurat de o atingere până când a devenit mecanică. De o floare… la 16 ani. Am primit un buchet mare de la un băiat pe care-l iubeam; l-am păstrat aşa cum fac toate, ofilit cum era, până când „băiatul” a devenit „bărbat” şi ursuz; ursuz şi străin.
„Dar e un om cu-o chitară,
Uitată la gât, undeva
E un om cu-o chitară
În inima ta,
Va cânta”
Viţa de Vie – „Un om cu-o chitară”
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Cea mai fabuloasă perioadă a anului — Venus a ajuns în Taur
Șarmul, charisma și flerul – între lumină autentică și umbre relaționale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
