,,Cea mai fericită zi”, cea de a doua carte a mea, urmează firesc cursul povestirilor din volumul „Nu mai caut succesul”.
Noua carte își are rădăcinile tot în „țara” de care atât de frumos vorbea Antoine de Saint- Exupéry, și anume copilăria, acest tărâm minunat din care ne hrănim sufletește pe parcursul întregii vieți. Numai că de data asta poposim mai puțin în locul fericirii pure și suntem aduși, ușor-ușor, la realitățile cotidiene. Și în volumul actual, ca și în precedentul, povestirile sunt inspirate din fapte reale.
Editura la care am ales să public și cea de a doua carte spunea despre povestirile mele că sunt ,,ocolecție de texte inspirate de realitatea noastră, impregnate de frumos și nostalgie. Citind-o, ai impresia că răsfoiești un album de artă, o artă a trăirilor frumoase.” (Editura Libris Editorial, actualmente Creator.)
Revista ,,Convorbiri literare” menționa:
<<După lectura cărţii Ramonei Dogaru (…) rămâi cu o senzaţie plăcută, de parcă ai avut parte de un popas într-o grădină cu gânduri, întâmplări şi amintiri, în care poţi chiar să te opreşti cale de o proză cu vreun personaj pe o „bancă” şi să sorbi o cafea cu boabe din acelea de tihnă.>>
J.D. Salinger spunea: ,,Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricând îţi doreai.”
Eu sper că le-am îndeplinit această dorință prietenilor mei. M-au surprins plăcut și prietenii virtuali, care mă cunosc doar prin intermediul textelor mele și îmi trimit deseori cele mai emoționante mesaje. Iată, de exemplu, două dintre mesajele pe care le-am primit la doar câteva zile de la apriția cărții “Cea mai fericită zi”:
“Am citit cartea, fără să am timp să realizez că am devorat-o, în contextul în care am extrem de multe lecturi de terminat și aprofundat…
Sunt foarte mandră de prietena mea, Ramona Dogaru, de delicatețea și atenția aproape nefirească în a surprinde detalii, reacții, gesturi, culori, sunete, nuanțe…
Mintea umană este cea mai vastă și ce se întâmplă acolo, în spatele unor detalii fizice, ascunde o lume, un univers pe care unii reușesc să îl împartă și cu alții…
De la titlul ‘Cea mai fericită zi’ la ceea ce concret găsim în scurtele ei povestiri sunt precum un balsam pentru suflet într-o perioadă complexă de pandemii, dezastre, războaie, falimente… de toate felurile.
În lejeritate găsim de multe ori lumina și forța de a ne putea opri o secundă, surâde, ridica vibrația și apoi pleca mai departe la acest drum anevoios și miraculos numit viață.
În mod special mă simt apropiată de cea de a doua carte a Ramonei, deoarece una dintre muze este chiar fetița mea, Aurora-May…
Recomand cu căldură!”
Kristina CEPRAGA- actriță și regizor
***
<<Dragă Ramona,
Cartea ta a fost….o ciocolată!!! M-am abținut cu greu să nu o savurez toată într-o zi, lăsându-mi o “pătrățică ” pentru zilele următoare, deși îmi era mereu gândul acolo!
Apoi, i-am urmat sfatul unei prietene, care mi-a zis că niciodată nu se spală pe dinți imediat după ce mănâncă ciocolată, ca să simtă mai mult gustul de dulce!
În concluzie:am rămas cu un gust bun, de dulce și copilărie!
Evident, cum dulcele creează dependență ,nu m-am săturat!
P.S: M-am bucurat că mai este cineva căruia îi place cafeaua la ibric!!>>
Cora – cititoare
Așa cum considera Constantin Noica, ,,stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” Asta încerc și eu să fac prin ceea ce scriu și mă bucur nespus dacă scopul meu a fost atins.
Când m-am hotărât să scriu o nouă carte, mi-am dorit să relatez în ea întâmplări vesele, în urma cărora cititorul să rămână cu o stare de bine. M-am apucat așadar să scriu povestiri adresate mai ales publicului feminin, un fel de “inside jokes”, la care erau poftiți, bineînțeles și bărbații, neavând însă garanția că ei simt sau înțeleg pe deplin spusele mele. Nu din lipsă de inteligență, Doamne ferește!, doar că, știți cum este cu ,,femeile care vin de pe Venus, iar bărbații de pe Marte”…
Am scris, astfel, povestiri ca ,,Fetele de 30+”, ,,Cea mai scurtă discuție imaginară”, , ,,Ce-o fi cu noi, femeile și pantofii?” și altele.
Ca și în cazul primului volum, majoritatea prozelor cuprinse în ,,Cea mai fericită zi” au fost, mai întâi, publicate pe internet, bucurându-se deja de numeroase aprecieri din partea publicului meu virtual, căruia îi mulțumesc, ca de fiecare dată, pentru feedback.
Ba încă, am avut încântarea ca tocmai prima povestire publicată, după o pauză de scris, să adune cele mai multe reacții pozitive. Așadar, aprecierile cititorilor mei mi-au dat impulsul de a continua să scriu.
Însă, dacă în cazul primei cărți, i-am lăsat practic pe cititori să aleagă titlul (,,Nu mai caut succesul” fiind povestirea cu cele mai multe aprecieri la momentul respectiv), de data aceasta mi-am îngăduit să-l aleg chiar eu. Altfel, cartea s-ar fi numit, cumva… ,,Amandina”.
,,Ei vor amandina de altădată“ este prima proză publicată și ea m-a surprins, cum spuneam, prin numărul mare de reacții. Nu că nu mi-aș aprecia propria povestire. Vă mărturisesc că mă atașez, pe măsură ce le scriu, de toate istorisirile. Până la urmă, sunt trăiri împărtășite cu dragii mei cititori. Și totuși, nu măașteptasem ca scurta mea povestire, având ca subiect banala, dar vedem bine, îndrăgita prăjitură a copilăriei, să stârnească atâtea nostalgii.
*
Însă, știți cum este vorba românului, “socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă“. În timp ce prozele mele scurte și vesele curgeau și se bucurau de aprecieri în mediul virtual, iar eu eram mândră că cititorii mei, după ce lecturau povestirile rămâneau cu un zâmbet, iată cum planeta noastră a fost lovită, pe neașteptate, de ciudata pandemie de Covid 19!
Izbucnirea pandemiei a întrerupt cursul firesc al povestirilor mele, la fel cum a întrerupt cursul firesc al atâtor lucruri din lume. Omenirea a intrat în lockdown. Stările noastre de spirit au intrat în lockdown. Panica și bulversarea au pus stăpânire pe noi o lungă perioadă de timp, fără să se fi încheiat nici până astăzi pe de-a-ntregul.
A trecut aproape un an până am reînceput să scriu. Iar povestirile mele au prins forma unui fel de jurnal de pandemie (“Anul ăsta puțin îmi pasă că a înflorit magnolia”, “Mama, când o să plece?”)
Uneori, chiar și în timpul pandemiei, ne-am lovit de situații hilare, iar eu am încercat să nu ratez momentul de a face „haz de necaz”. (,,Distanțare socială în vreme de molimă”)
Între timp, lucrurile au revenit, oarecum, la normal. Astfel că am scris și despre alte subiecte actuale. Despre rasism sau corectitudine politică, duse uneori până la extreme (“Politically correct?”) sau despre subiecte ce țin de comunitatea LGBTQ. (,,Și acum, eu ce-i răspund?”)
Recitind câteva povestiri, am realizat și cât de des apar menționate rețelele sociale sau canalele de streaming, atât de prezente, mai nou, în viața noastră și ce mare influență au asupra traiului cotidian.
Cartea, care s-a vrut inițial o culegere de istorisiri vesele, devenită ulterior un fel de jurnal de pandemie, și-a urmat cursul propriu și, aproape independent de voința mea, s-a transformat din păcate într-un fel de… jurnal de război. Războiul din Ucraina, văzut inițial ca improbabil, a devenit cât se poate de palpabil și ne-a făcut să ne confruntăm cu noi realități, de neimaginat în urmă cu puțin timp.
,,Și totuși, din toate imaginile de azi, cel mai mult m-a impresionat un soldat rus capturat de ucraineni. Cu o constituție firavă, de adolescent, cu umerii căzuți și vocea gâtuită, răspundea la întrebări. Soldatul rus e născut în 2002. Ceea ce înseamnă că, pe vremea când eu ieșeam cu nepoțelul meu în parc să-l dau în leagăn, soldatul de azi era plimbat de mama lui în cărucior. Mai ieri se dădea în tiribombă. O fi apucat să se joace cu sabia de lemn? I-or fi plăcut pistoalele cu apă? Mai are încă jocuri Counter- Strike? Ce înțelege el dintr-un război?! Și totuși, chiar, ce-ar fi de înțeles?…” (,,Ce înțelege el dintr-un război?!”)
,,Cea mai fericită zi” mai cuprinde în paginile sale și alte povești, cu diferite teme. Întâlnim, astfel, o altă față a dragostei:
,,-Cum de i-ai vorbit lui Paul în franceză? Nu mi-ai zis tu că o să-i vorbești numai în limba română, ca să nu uite vreodată că e, pe jumătate, român?
Și atunci am văzut-o cum se luminează și îmi răspunde, zâmbind:
-Ba da! Îi vorbesc în română. Doar că acum îl certam. Nu îl cert niciodată în limba română! Nu vreau să o asocieze cu vreun sentiment negativ. Vreau să ne iubească limba, așa cum o iubesc eu. De asta, cuvintele de alint le știe doar în română…” (,,Cea mai frumoasă declarație de dragoste”)
Am mai vorbit, de asemenea, despre cea mai grea pierdere imaginată:
,,Bunica era o femeie puternică, pe care nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată plângând. Și totuși, privind tabloul, ochii i s-au umezit. Mi-a mărturisit că din fotografia aceea veche, în culori sepia, lipsea cineva. Și că doar ea reușea, cu ochii minții, să-l mai vadă, în dreapta ei, pe copilul care lipsea din fotografie.”(,,Copilul lipsă din fotografie”).
Am păstrat însă alternanța textelor vesele cu cele mai puțin vesele, la fel cum am făcut-o și în primul volum, ,,Nu mai caut succesul” și, practic, la fel cum o face, la rândul ei, viața însăși.
Am ales să încep cu povestirile cele mai apreciate în mediul vitual, care, întâmplător, au ca temă centrală, cumva, chiar gustul și mirosul, din păcate cele mai afectate simțuri în timpul pandemiei de Covid 19:
,,Era așa cum bănuisem. Ce nu înțelegea tânăra mea colegă era că oamenii nu voiau o amandină. Ei căutau amintirea dulce a după-amiezelor tihnite de duminică, petrecute cu părinții la cofetăria din parc. Sau, cei mai în vârstă dintre ei, zâmbetul inocent al copiilor lor, de-acum adulți și unii dintre ei plecați de mult peste hotare.” (,,Ei vor amandina de altădată…”)
*
,,De aceea mă bucuram să merg, mai ales la o anumită prietenă a mătușii. Ea nu-mi spunea niciodată că trebuie să mai cresc pentru a bea cafea cu ele și, fără să mă întrebe, îmi turna și mie băutura mult dorită într-o ceșcuță de porțelan mică, mică, așa cum nu mai văzusem în nicio altă casă. Mătușa îmi făcea cu ochiul, complice, asigurându-mă că am voie să beau și mă punea să-i promit că rămâne secretul nostru.” (,,Cafeaua cu caimac”)
Am încheiat cu proza scurtă ce dă titlul cărții, care sper că oferă o notă de optimism asupra vieții, ca după un happy-ending. Am încercat să păstrez, măcar în această formă, intenția pe care am avut-o la început, de a nu-mi întrista cititorii.
Ca fiecare povestire, și aceasta din urmă are o poveste a ei. Aflându-mă într-o stare de slăbiciune, după lupta cu o variantă urâtă a virusului, am încercat, totuși, să-mi ajut o bună prietenă cu câteva idei, să treacă de un interviu greu pentru o slujbă importantă. Interviul avea o probă scrisă, numită ,,Cea mai fericită zi din viața mea”. Am început să mă gândesc care a fost cu adevărat acea zi pentru mine. Iar povestea a început să curgă firesc, de parcă abia așteptase să fie scrisă.
Chiar, cum de nu mă gândisem niciodată care mi-a fost cea mai fericită zi?! E un exercițiu interesant, pe care vi-l recomand și dumneavoastră. Poate că ați mai încercat, acum e la modă, pentru a vă destresa, să închideți ochii și să vă imaginați locul dumneavoastră fericit.
Până una-alta, vă recomand să-i mai și deschideți și să citiți, din când în când, o carte. Dacă se întâmplă să fie chiar aceasta, eu mă bucur tare mult!
E-book sau carte clasică, până la urmă cred că cel mai important e să citim.
Vorbea cineva recent despre ticurile noii epoci, și anume ,,acel moment în care, citind niște proză scurtă într-o carte adevărată, de aia cu margini îndoite de timp și de folosință și cu pete de cafea pe alocuri, îți arunci privirea în colțul din dreapta sus al paginii, pentru a vedea cât e ceasul…”
Cât despre mine, vă mărturisesc că împărtășesc spusele atât de frumoase și înțelepte ale Anei Blandiana: „Îmi plac cărțile pe care se vede că au fost citite, așa cum îmi plac ființele pe fața cărora sentimentele au lăsat semne.”
*
Ramona Dogaru ne oferă, după „Nu mai caut succesul”, volum cu un titlu, în ciuda aparențelor, mai degrabă încurajator și care a fost bine primit de cititorii off și on-line, o nouă carte de povestiri. Titlul are, și de această dată, tâlcul lui. „Cea mai fericită zi” nu este atât un răspuns din partea autoarei cât, precum veți vedea, o provocare pentru cititor.
Povestirile Ramonei Dogaru descriu, într-un ritm alert, potrivit acestui gen de literatură, personaje de diferite vârste, de diferite tipologii, puse, adesea, în fața unor situații inedite din care umorul și paradoxurile nu lipsesc. Tonul este cald, eroii reușesc să ne câștige simpatia și, cel mai adesea, ajungem să le dăm dreptate.
„Cea mai fericită zi” poate fi și cea retrăită, dar și cea sperată. Exercițiul de sinceritate este inițiat chiar de autoare care transformă paginile cărții într-o confesiune, cu accente, pe rând, tragice, nostalgice sau ironice. Și faptul că, adesea, povestirile nu se termină printr-o concluzie, ci printr-o întrebare constituie cea mai potrivită invitație la lectură. Cititorul își are locul lui în acest dialog cu o autoare care, iată, își reconfirmă talentul în spațiul prozei scurte românești.
Varujan VOSGANIAN
Citind cartea Ramonei Dogaru am avut senzația că mă aflu în fața unui colaj de imagini fotorealiste, toate marcate, chiar și cele melancolice, de un instinct ludic. Indiferent de coloratura lor – exuberantă, stenică sau gravă – povestirile au mereu dublajul unei splendide cordialități.
Firul narativ al textului seamănă cu o voce evadată dintr-un cor, o voce care, fiind în posesia unui ambitus generos, a decis să-și cânte partitura propriilor reprezentări (de)spre viață, celebrându-i diversitatea.
Este, așadar, foarte probabil ca lectura acestei cărți să devină pentru cititor – în economia unei zile aglomerate – cel mai fericit moment.
Cosmin NEIDONI
Dacă v-am stârnit interesul 🙂 , cartea poate fi comandată de aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
