Abia dacă trecuseră trei luni de când mă lovise valul al patrulea de Covid, că am căzut și victima Omicronului. Măcar bine că, de data asta, tocmai mă vizita sora mea la București și, descoperind că e infectată și ea, ne-am izolat împreună. Dar nu despre Covid vreau să vă povestesc acum, oricum, tare mi-ar mai plăcea să-l uit.
După ce am scăpat relativ tefere, am ieșit să ne sărbătorim “eliberarea” la un restaurant italian simpatic, aflat în apropiere de locuința mea. Și știu că tare m-am mai distrat când am cunoscut-o pe Paulina, purcelușa ce făcea deliciul mesenilor (Doamne ajută că doar la figurat!:) ), care se plimba țanțoșă printre mese, cu o fundiță roșie și „unghiile” vopsite, așa cum îi stă bine unei domnișoare.
M-a amuzat atât de tare purcelușa, că imediat m-am gândit ce mult i-ar plăcea și nepotului meu, Darius. Darius era și el la București, dar n-a putut să ne însoțească, pentru că avea de învățat pentru ultimul examen din sesiunea de iarnă. Ce mare s-a făcut! Încă un an și termină facultatea, iar eu îl văd tot ca pe copilașul pe care obișnuiam să-l amuz cu lucruri simpatice, cum ar fi purcelușa de față.
Știam că-i plac purcelușii, întrucât avea o colecție impresionantă de astfel de figurine roz, toate primite cadou de la colega lui de bancă, de origine austriacă. Nu trecea an fără ca el să primească de la fetiță purcelușul aducător de noroc, un simbol cât se poate de obișnuit de Anul Nou în Austria. Așa că nu m-am abținut și i-am trims mica vedetă a restaurantului, pe Whats App. Nu a văzut mesajul imediat, probabil prins cu răsfoitul cursurilor de Drept al Uniunii Europene.
magneziu – simptome covid omicron
Spun răsfoit, pentru că știam că nu mai dădea mare importanță acestei materii, cunoscând încă de mic întreaga construcție europeană, ba chiar uimindu-mă, când era prin clasa a treia, atunci când mi-a enumerat, în joacă, țările intrate în UE, pe valuri.
Tocmai câșigase concursul Euro Junior. Așa cum câștigase și concursul de română, matematică, engleză, ba chiar și pe cel de religie. Își continuase faima de “mic geniu”, dobândită încă de bebeluș, când își scotea, plictisit, suzeta din gură și citea numele străzilor de pe plăcuțele în dreptul cărora se mai oprea mama, de vorbă cu vreo prietenă, atunci când îl plimba cu căruciorul.
Soră-mea a fost mereu tare mândră de el, așa cum era și normal, iar la sfârșitul anului școlar mi-l dădea la telefon, să-mi spună cum a decurs premierea:
-Am luat un pemiu normal, întâi, și unul de excelență, pentru că am avut numai note de 10, îmi povestea el, știind că o să mă bucure.
Ce m-a amuzat mereu e că el nu se bucura de niciun premiu. Pur și simplu nu-l interesa. Doar era încântat că știa că ne face nouă o bucurie. Când a mai crescut, m-a rugat să nu cumva să-l mai laud în public, pentru că era stânjenit și, în plus, considera că-i stric “reputația”, riscând, astfel să pară vreun tocilar. M-am conformat.
Soră-mea a avut grijă să-i îmbogățească experiențele și cunoștințele, printre altele ducându-l să viziteze cele mai importante capitale ale Europei.
-E prea mic, nu o să aprecieze și nici nu o să-și amintească, îi spusese prietena soră-mii, înainte să-l ducă la Roma, când Darius avea vreo 10 ani.
Dar soră-mea nu concepea să plece în vacanță fără el. Și i s-a umplut inima de bucurie să-l vadă extaziat în fața Columnei lui Traian:
-Aici e chiar cenușa împăratului! exclamă Darius, iar eu mă simt puțin rușinată că, deși locuisem un an la Roma, detaliul ăsta îmi scăpase.
Iar la Paris, după lungi vizite, rămânând să ne facem programul pentru ultima zi, o întreb pe soră-mea, în șoaptă:
-Ce vrei să facem mâine? Îl ducem la Disneyland sau mergem la Versailles?
Mă gândeam că, având vreo 11 ani, încă i-ar mai fi plăcut să pătrundă în lumea de poveste pe care, să fim sinceri, o urmărea cu interes acasă, la televizor. Dar el își ciulise urechile și, deși întrebarea îi fusese adresată maică-sii, răspunsese, intrigat:
-Sunt prea mare pentru Disneyland! Și cum aș putea să merg la Paris și să nu văd unde s-a semnat tratatul de pace?!
Cu asemenea răspuns a trecut examenul maturității în fața soră-mii, care n-a regretat nicio clipă că l-a luat, încă de mic, în diverse călătorii. Chiar dacă aprecia ca un om mare obiectivele turistice, rămânea totuși un copil, la Turnul Londrei, de exemplu fiind fascinat nu neapărat de descrierea ghidului, cât de simpaticii corbi, păsările lui preferate.
*
Mi-a sunat telefonul. Era chiar Darius, care văzuse poza cu Paulina și era cât se poate de încântat.
-Îți place? îl întreb, râzând, bucurându-mă că încă apreciază lucrurile copilărești, cu care-l amuzam odinioară.
-Da! Am văzut că ai postat-o și pe Facebook. I-am dat inimioară. Eu nu dau aproape niciodată „ador”, dar atât de tare mi-a plăcut!
-Sincer, n-am mai văzut de mult ceva așa de amuzant, îi spun eu. Și e atât de micuță. Nu știu dacă am mai văzut vreun porc atât de mic.
Darius răspunde și, fiind pe speaker, reușește să ne uimească, atât pe mine, cât și pe maică-sa:
-Spune-mi, te rog, unde-i restaurantul! Aș vrea și eu să trec s-o văd. Eu, nu numai că n-am văzut niciodată un porc atât de mic. Dar n-am văzut vreodată, în realitate, niciun porc!
Atât eu, dar mai ales soră-mea, am rămas perplexe. Adică ea avusese grijă să-l ducă să viziteze locuri îndepărtate, încărcate de istorie, spre a-i îmbogăți cunoștințele, dar și experiența de viață. Îl dusese la zoo să vadă tigri și lei. În diverse grădini și habitate naturale, unde putuse să admire păuni sau păsări flamingo. Iar copilul ei, acum un tânăr adult, nu văzuse în viața lui un porc?!
Recunosc că am izbucnit în râs. A râs și soră-mea, însă mi-a mărturisit și că se simte vinovată că nu-i trăznise niciodată prin cap să-i arate un porc.
Iar eu mă gândesc acum că, dincolo de comicul situației, generația asta simpatică de mileniali, din care nu știu câți au văzut vreodată un porc, darămite o mitralieră, sper din inimă că nu va trebui să se confrunte cu ororile unui război…
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
