Mi-am făcut curaj să vă relatez o poveste de iubire minunată, dar în același timp foarte grea și apăsătoare pe umerii noștri, din multe puncte de vedere și prin multe situații complicate.
Povestea noastră a început acum aproximativ 19 ani și totul a pornit de la un simplu SMS, la vremea respectivă. A fost SMS-ul de la care a început totul, un mesaj trimis de mine către o fată pe care nu o cunoșteam, amândoi fiind în perioada liceului, dar la aproximativ 120 de kilometri depărtare unul de celălalt.
De la acel SMS am început să avem discuții cât mai des la telefon, apoi prin scrisori, nefiind rețele de socializare la acea vreme. Săptămânal ne trimiteam scrisori, vorbeam la telefon fără să ne cunoaștem decât prin câteva poze trimise prin scrisori. Practic, ne-am îndrăgostit unul de celălalt fără să ne cunoaștem, ca doi adolescenți nebuni de focul primei iubiri. Bineînțeles, după aceea a urmat prima întâlnire între noi și, de acolo, o adevărată aventură între doi nebuni îndrăgostiți, care se iubeau în toate modurile posibile, care nu ratau nicio ocazie de a fi împreună. Ne simțeam legați unul de celălalt, ne potriveam din toate punctele de vedere, cum rar se găsește între două persoane care se iubesc.
Au urmat patru ani de relație frumoși, cu iubire și dragoste, dar și cu certuri mărunte din gelozie și din orgoliul nostru prostesc. Între noi era, însă, o iubire foarte mare, mai ales din partea ei. Petreceam timp unul pe la altul, călătoream, ne povesteam totul de câte ori aveam ocazia, făceam totul împreună, din iubire. După toți acești patru ani minunați, eu m-am angajat și a trebuit să plec într-un alt oraș. Aveam 21 de ani, iar ea a rămas să studieze în orașul ei. Ulterior, pentru mine, s-a înscris la o școală, renunțând la facultate, pentru a urma școala respectivă și pentru a mă urma pe mine în ceea ce făceam după finalizarea școlii. Din acel moment, eu într-un oraș, ea la școală, s-a rupt totul între noi. Eu, la vremea respectivă, având numai 21 de ani, mai umblam cu prietenii, ea fiind la școală. Era, oarecum, distanța dintre noi. Eu păream sătul de ea, nu știam să o mai apreciez cu adevărat la momentul acela… Ea a venit și la mine, în orașul unde lucram, să ne mai vedem, iar eu tot respingător o tratam, din păcate, dar nici nu aș fi vrut să renunț definitiv la ea. Ultima dată, înainte să ne despărțim, știu că i-am cerut să aibă răbdare cu mine o lună, să-mi așez gândurile și să-mi rezolv problemele, după care să iau o hotărâre.
Bineînțeles că nu a avut răbdarea să mă aștepte o lună și, în acea școală, și-a găsit un nou iubit, probabil din orgoliu, pentru că, după ce i-am cerut să mă aștepte o lună, am sunat-o și a răspuns noul iubit la telefon, care a zis să o las în pace, că este cu el acum. Nu o acuz că nu a așteptat o lună, dar pot spune că a fost și puțin grăbită. De atunci s-a rupt relația noastră aproape definitiv. Amândoi am urmat drumuri diferite în viață. Ea a rămas cu el, eu mi-am găsit pe altcineva după un an, dar, când aveam ocazia, mai vorbeam așa, subtil, și ne întrebam ce mai facem, cum o mai ducem, însă asta se întâmpla rar. Eu, în fiecare an, de ziua ei, îi trimiteam un mail cu „La mulți ani!”, până când nu a mai răspuns deloc. În schimb, au apărut rețelele de socializare și am început să ne căutăm acolo, eu pe ea și invers. Ne interesam unul de soarta celuilalt fără a fi prieteni, pentru că nu mai aveam nici numerele de telefon, dar ne interesam prin toate posibilitățile de soarta celuilalt. După un timp de la despărțirea definitivă, am realizat cât de mult o iubeam, dar era prea târziu. Aveam însă sentimentul că și ea încă mă iubea. Ulterior, am ajuns să ne căsătorim cu persoanele din viața noastră, dar nici eu, nici ea nu am făcut-o din iubire, ci doar urmând cursul vieții. Inimile noastre erau însă una pentru cealaltă, pentru că, de când a plecat ea din viața mea, parcă nimic nu a mai fost la fel pentru mine. Nimic nu a mai mers bine și nu am reușit să mă mai regăsesc și să-mi recapăt pofta de viață pe care o aveam cu ea și nici echilibrul. Mereu o regretam, o voiam înapoi, pentru că am realizat că o iubeam cu adevărat, dar am înțeles asta prea târziu.
După aproximativ șapte-opt ani, destinul a făcut să ne revedem din întâmplare, datorită locului de muncă. Vă spun sincer, din prima clipă când m-am uitat în ochii ei, am simțit că și ea încă mă iubea, ca nebuna aia mică din adolescență. Când am văzut-o, parcă totul a luat-o razna în jurul meu de fericire și, cum îmi bătea inima în piept, simțeam că radiez de iubire când ne-am văzut. Au fost patru zile în care vorbeam zilnic, povesteam, glumeam, râdeam, ne mințeam că ne merge bine în căsnicii, dar nu aveam curajul să ne spunem că încă ne iubim și să încercăm să fim din nou împreună, să ne mai dăm o șansă. Nu aveam curaj. Ne citeam asta în ochi, dar nu aveam curajul să o spunem. Eram încă orgolioși și ne mințeam, dar sufletele noastre erau încă unul pentru altul și iubirea se contopea în ele. Am încercat, în cele patru zile cât a stat în orașul meu, să o scot în parcul de peste drum, unde era cazată, la o discuție între patru ochi, unde să fim doar noi, nu la serviciu, dar a refuzat, deși știa că sunt în parc și vorbeam la telefon. Nu avea curajul să dea ochii cu mine în particular, doar noi doi în parc. Poate că, dacă avea curajul atunci, schimbam soarta relației, chiar dacă eram căsătoriți, dar nu avea copii. Ea îmi spunea că a pierdut o sarcină… În fine, au fost patru zile de vis, pentru că măcar ne-am revăzut după atâția ani. După aceea, din nou, am rupt legătura între noi. Ea mă blocase peste tot, chiar și la mail aveam blocat. Încerca pe toate căile să mă uite, dar se interesa prin toate mijloacele de mine, fără să aflu eu, și, normal, și eu făceam la fel.
După încă șapte ani, a făcut destinul sau Dumnezeu ca, în anul 2025, să ne întâlnim din nou, dar într-un mod mult mai special și tot datorită locului de muncă. Știam că acum are doi copii cu soțul, iar ei păreau foarte fericiți în poze, pe Facebook păreau familia perfectă.
Când ne-am revăzut din nou, deși știa și ea că o să mă găsească acolo, pentru că se interesase de mine și știa că voi fi acolo, iar eu la fel știam că o să vină și ea, ea a venit prima la mine să mă salute, iar eu am răspuns mai cu indiferență, dar cu o inimă frântă. Am vrut să-i arăt că eram deranjat că, în toți anii aceia, de la ultima întâlnire și până atunci, în acei șapte ani, nu a mai vorbit deloc cu mine și a rupt legătura. Simțeam nevoia să-i întorc puțin spatele printr-un răspuns mai sec. Bine, asta a fost doar prima dată, pentru că, după a doua revedere, totul a fost diferit. Acolo am stat o lună de zile amândoi, dar ne vedeam rar să stăm de vorbă. În schimb, în fiecare zi ne urmăream cu privirea unul pe altul. Când ne vedeam, făceam schimb de priviri; parcă făceam schimb de inimi, așa simțeam când ne uitam unul la altul. Dar, când prindeam ocazia, discutam. Simțeam că pierd noțiunea timpului când eram amândoi și ne simțeam minunat unul lângă altul doar discutând și povestind. Se vedea și acum iubirea în ochii noștri, că încă ne iubeam și că dragostea dintre noi încă ardea și nu murise niciun sentiment, dar păstram distanța aceea de colegi și de oameni căsătoriți. Am reușit, într-o seară, să ne vedem la un suc împreună, să mai discutăm, dar, din cauza emoțiilor pe care le avea ea, nu a fost în largul ei și nu a fost o ieșire așa cum mă așteptam eu, în care să vorbim mai deschis și să ne spunem mai multe. Nu aveam curajul să o facem niciunul dintre noi.
Dar, după această lună în care am petrecut mai mult timp împreună, am hotărât să ne împrietenim pe Facebook, Instagram, mail etc. și am schimbat din nou numerele de telefon. După acea lună în care am vorbit mai mult și până în momentul de azi, adică de un an, nu am încetat să vorbim, așa, pe ascuns, unul cu altul. Ne-am spus ofurile, greșelile, sentimentele, ne-am spus adevărul, am fost sinceri din nou unul cu altul, ne-am deschis din nou inimile unul pentru altul, ne-am spus cât ne-am iubit unul pe altul în acești ani, cât am suferit unul după altul și cât regretăm trecutul și faptul că ne-am încurcat, din orgoliu, în alte relații. Am vrea să fim împreună din nou, dar acum este foarte greu. Stăm în relații în care nu suntem fericiți niciunul. Nu este zi să nu discutăm prin orice modalitate. Am vrea să fim împreună, dar să nu-i afectăm pe cei de lângă noi. Suferim amândoi departe unul de altul. Eu o vreau oricând înapoi în viața mea, pentru că ne iubim. Pentru mine e mai ușor să fac pasul, să fiu cu ea, dar la ea situația este mai complicată, având și cei doi copii. Simte o responsabilitate mare față de copii și o povară grea în a renunța la relația ei, în care stă nefericită, deși iubește un alt bărbat, dar rămâne acolo pentru copii. Suntem nefericiți amândoi și ne pare rău că am încurcat persoanele din viața noastră.
Eu duc o viață normală, dar nu sunt fericit și niciodată nu m-am simțit împlinit dacă nu o aveam pe ea, pentru că o iubeam și o iubesc. Ea este singura femeie care este în inima mea și, la fel, și ea mă iubește și vrea să fim împreună, dacă nu ar avea de suferit persoanele de lângă noi. Și ea duce o viață bună, are ce îi trebuie unei familii, o casă, un loc de muncă, dar nici ea nu iubește persoana de lângă ea și stă acolo pentru cei doi copii pe care îi au împreună. Ne iubim unul pe celălalt cum rar se mai găsește o iubire ca a noastră și, după atâția ani, douăzeci, tânjim unul după iubirea celuilalt, să fim împreună, pentru că împreună ne simțim cu adevărat fericiți și ne completăm reciproc în toate. Când suntem împreună, nimic nu mai contează pentru noi, ne simțim perfecți unul pentru celălalt și ne completăm în toate. Și, sincer vă zic, și mâine aș începe o viață nouă alături de ea și aș urma-o oriunde. Destinul și Dumnezeu ne-au dat atâtea semne în toți acești ani că suntem unul pentru celălalt, iar noi nu am știut să le interpretăm. Iar acum, când am avut curajul, ne-am deschis inimile și ne-am exprimat iubirea, nu putem să fim împreună, deoarece au apărut alte obstacole, din păcate.
Avem o povară grea amândoi și sperăm să găsim drumul, într-un final. Ori mergem împreună mai departe, ori vom suferi în continuare toată viața unul după altul, pentru binele celor de lângă noi și nu al nostru… Încă nu știm unde ne va duce destinul și ce să facem. Ne lipsește încă acel curaj, chiar dacă ne-am mărturisit iubirea…
Ne iubim amândoi sincer, dar nu știm ce să facem și cum să facem să fie bine pentru toată lumea din jurul nostru. Poate nu ne dăm seama, poate este un alt test de la Dumnezeu pentru noi, ori poate Dumnezeu mereu ne aduce înapoi. Am spus povestea pe larg, sunt foarte multe legături și coincidențe.
Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut răbdarea să citiți!
Guest post by A.G.
Citiţi şi
Poate că iubirea trebuie să fie molcomă. Așezată. Fără efort
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
