Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Povestire după un caz real – Prima iubire

30 April 2019

Anul 1988, ea, “blonda” cum îi spuneau colegele, era studentă anul III la filologie, grupa de română -franceză. Timidă din cale afară, nu reuşise să aibă un prieten adevărat sau chiar un iubit, cum aveau multe dintre colegele ei de an. Erau numai fete la filologie, doar la grupa de limbi moderne aplicate erau şi câţiva băieţi.

Intrase cu notă mare şi trăgea din greu să îşi păstreze bursa. Acasă, părinţii se bazau mult pe ea în creşterea surioarei mai mici, care era în clasa I. În incinta facultăţii, la parter, era un chioşc ce vindea dulciuri, sucuri şi chiar ţigări. Acolo era locul unde te puteai întâlni şi cu studenţii altor secţii ai Universităţii Ovidius. Aici îl vedea în grupul lui de colegi pe Laurenţiu, student la psihologie, un tip nonconformist venit de la Tulcea. Îl vedea uneori trecând pe culoar, îi observase şi el privirile şi, parcă dinadins, stăruia privind afişele la avizier şi o căuta încercând să lege o conversaţie.

Ocazia a apărut într-o zi rece de sfârşit de octombrie, zi cu ploaie şi vânt sălbatic. Ea era în troleibuzul 43, mergând spre Tomis Nord şi gândindu-se cum să facă să nu o plouă de la staţie până acasă. Desigur, era şi el în troleibuzul ticsit de studenţi. A coborât grăbită la penultima staţie, şi-a înfăşurat eşarfa galbenă pe cap că să o protejeze de ploaia în rafale. Deodată, din spatele ei, a apărut el, cu o mare şi neagră umbrelă.

– Hei, blondo, pot să te conduc până acasă?

Ea s-a prefăcut că nu îl cunoaşte şi a încercat să mărească pasul. Inutil, paşii lui erau mai mari, căci era un tip înalt, se cunoştea că face sport. În plus, ea purta şi ghetuţe cu toc; în încercarea de a ocoli bălţile se stropea totuşi destul de rău.

– Colega, a strigat-o el din nou, lasă-mă să te conduc până acasă!

Atunci s-a oprit şi ea, cu răsuflarea tăiată de efort, şi a acceptat protecţia umbrelei lui.

– Eu sunt Laurenţiu, de la psihologie !

– Bună, încântată. Adela, română-franceză, anul III!

– Ştiu cum te cheamă, te-am observat des în campus, a mai adăugat el cu un zâmbet larg pe faţa albă, privind-o cu cei mai negri şi adânci ochi în care îşi văzuse ea reflexia vreodată. Te văd de la balcon uneori când o duci şi o iei pe sora ta cea mică de la şcoală. Stau la etajul 9 din blocul turn, cu chirie, în gazdă la cineva.

– Tu ai fraţi?, a încercat ea să lege o conversaţie, deşi inima îi bătea nebuneşte şi privea numai în jos, cu faţa roşie de emoţie.

– Da, a răspuns el cu o tristeţe grea aşternută pe chip, numai că fratele meu este bolnav!

Au continuat discuţia despre fratele lui, Marian, care suferea de Sindromul Down, o boală care nu era mediatizată în acei ani de comunism. Nu era recunoscut nici faptul că existau copii cu deficienţe, dar nici alte probleme majore, cum ar fi cazul copiilor născuţi din mame sero-pozitive, când numai în Constanţa erau peste 1.000 de persoane cu acest diagnostic grav şi fără leac.

Din acea zi se vedeau aproape zilnic şi deseori vorbeau chiar şi câte o oră, după cursuri. Ea era foarte atrasă de personalitatea lui, de felul liber în care vorbea, de faptul că nu se ruşina că părinţii lui sunt săraci sau că fratele lui este bolnav. Existau multe prejudecăţi în timpul acela şi deseori erai catalogat nu după competenţe sau deschiderea intelectuală, ci după familia din care proveneai.

Au devenit prieteni buni de atunci, deşi ea şi-ar fi dorit ca el să fie îndrăgostit de ea. Ar fi vrut să o sărute nebuneşte sau să îi ofere flori, însă romantismul ei se ciocnea de pragmatismul şi de mentalitatea lui de om venit de la ţară, care îşi ştia locul. Mai ştia bine că nu ar fi fost acceptat total, dat fiind mediul din care provenea, plus boala fratelui mai mic, care atârna ca un stigmat.

Adela nu avea nicio problemă cu astea, dar când a început să le povestească mamei şi apoi tatălui ei despre colegul de la psihologie, ambii au avut reacţii prudente. Mama susţinea că, dacă fiica ei s-ar mărita cu el, ar avea copii cu aceeaşi boală sau că tot ce ar realiza în viaţa asta ar fi să se mute ca profesoară la Tulcea. Dezamăgită de reacţia lor, nici nu le mai povestea despre ceaiurile dansante alături de el sau de momentele când o conducea până acasă.

În decembrie, a fost organizată o tabără studenţească la Câmpulung Moldovenesc. Mama nu ar fi lăsat-o, dar pentru că avea bursă, s-a înscris şi a dat banii. El făcuse economii, aşa că s-a înscris de asemenea în tabără.

În cele două săptămâni la munte, în decorul alb hibernal, dragostea lor a înflorit timidă şi pură. Deseori dansau împreună, mergeau singuri la plimbare şi se sărutau pe gură, ca în filme. În cele două săptămâni, însă, el nu i-a spus nici măcar o dată că o iubeşte, lucru care îi dădea fetei multe nopţi de nesomn şi de nemulţumire.

Pe drumul de întoarcere, în tren, au ieşit pe culoar, iar ea l-a provocat la o discuţie serioasă despre relaţia lor. El i-a spus trist că nu îi poate fi iubit şi nici viitor soţ, pentru că nu are posibilităţi materiale şi nici nu ar putea să o condamne pe fiinţa iubită la mediocritate şi sărăcie.

– Bine şi atunci ce facem?, a spus ea cu lacrimi în ochi.

– Putem fi doar prieteni sau să ne despărţim, ca să nu mai suferim nici eu, nici tu…

Supărată foc şi rănită de ceea ce îi spusese, ea nu i-a mai vorbit de atunci. Şi-a văzut de învăţătură şi a plâns neconsolată multe nopţi. Îl vedea uneori, dar nu îi vorbea niciodată!

El, cu media mare pe care o luase la licenţă, s-a putut duce la Tulcea să profeseze şi să îi ajute pe copiii cu deficienţe, visul lui suprem. Adela a absolvit cu notă mare, peste 9, Facultatea de Litere, dar pentru că marile oraşe erau închise în vara lui ’89, a primit repartiţie la Năvodari.

Durerea pricinuită de deziluzia creată de Laurenţiu s-a estompat în timp. Fiind concentrată să îşi ia licenţa, foarte rar îşi permitea să mai viseze la prima ei iubire. Vorbea des cu colegele ei, unele se şi căsătoriseră, dar ea încă nu întâlnise acel bărbat cu care să aibă o relaţie, chiar şi numai de prietenie.

La şcoala din Năvodari s-a împrietenit destul de repede cu celelalte cadre didactice. Distanţa nu era prea mare, se ajungea cu autobuzul de la Tomis Trei în jumătate de oră. Iarna a venit cu Revoluţia şi cu căderea regimului Ceauşescu. De acum, nu se mai stătea la cozi şi apăruseră ziare şi reviste cu nemiluita, însă mari schimbări în viaţa ei nu erau. Totuşi, în grupul de dascăli, îi surâdea uneori profesorul de sport, Mihai T.

A invitat-o la o întâlnire şi la un film la Cinema Popular. Nu l-a refuzat. A fost o seară plăcută, începută cu o floare roşie. Au mai mai fost şi alte plimbări, şi primul sărut, şi multe ore petrecute împreună. La şcoală nu prea îşi vorbeau, dar după program petreceau mult timp împreună. Ascultau cam aceeaşi muzică, însă la capitolul sport el era un tip foarte dornic de adrenalină; îi plăceau mountain biking-ul şi motociclismul. Era destul de pornit să facă dragoste cu ea, dar fata nu se considera încă pregătită pentru acest pas. În plus, educaţia primită în familie o făcea să fie prudentă în legătură cu sexul. L-a respins de mai multe ori şi, până la urmă, i-a spus clar că nu o va face înainte de căsătorie.

– Atunci, hai să ne căsătorim! Vrei?

Adela l-a privit de parcă era pentru prima oară. Nu se vedea căsătorită cu el până la adânci bătrâneţi doar pentru sex…

– Ei, ce zici, ne căsătorim?

– Aşa arată cererea ta în căsătorie, a întrebat ea şocată?

– Tu, cu romantismul tău din cărţi… Uite, o să îţi cumpăr şi inel, iar dacă vrei vin şi la ai tăi să te cer. Asta îţi doreşti ?

– Lasă-mă un timp să mă gândesc, a spus ea şi a plecat.

Acasă a avut o discuţie cu multe argumente pro şi contra, cu mama ei şi sora cea mică. Nu era sigură că asta îşi doreşte, nu simţea bucuria aceea teribilă pe care o aveau prietenele ei când vorbeau despre căsătorie, despre rochia de mireasă şi voal, despre nuntă, invitaţi etc.

Până la urmă, după o săptămână de gândire, i-a spus lui Mihai:

– Da, ne căsătorim!

A fost un eveniment frumos pentru ambele familii, iar ceremonia religioasă i-a rămas mult timp în minte. La nuntă s-a dansat şi s-a petrecut toată noaptea. A doua zi, au numărat banii primiţi. Era o sumă frumuşică. Ea ar fi vrut să îi dea pentru un apartament, chiar dacă nu le-ar fi rămas nimic după aceea, dar Mihai avea alte planuri: visa la o motocicletă puternică, performantă, cu care să participe la concursuri internaţionale. Părinţii asistau şi ei la discuţii, alături de naşi. În final, ea a cedat parţial şi nu au dat decât avansul pentru apartament, după care au făcut un împrumut pentru restul sumei, astfel încât Mihai să îşi realizeze visul.

Au cumpărat un apartament mai mic, la etajul 4, dar nu aveau mobilă, nu aveau electrocasnice. Salariile lor de profesori erau mici şi, având şi împrumutul, au preferat să stea într-o cameră la părinţii ei. Nimic nu era cum ar fi vrut ea, iar după nici trei luni de la nuntă, a rămas însărcinată. Vestea nu a bucurat-o pe moment, se gândea doar că va trebui să întrerupă serviciul ca să crească copilul şi că nu au unde sta, căci nu era chip să strângă ceva bani de mobilă sau de celelalte necesare. Mihai, în schimb, era încântat, plănuia deja cum vor merge toţi trei la concursuri.

Sarcina a schimbat-o mult, era foarte slabă şi vomita tot timpul. De două ori a stat câte o săptămână în spital, deoarece copilul nu asimila suficient. Mihai era însă cel mai fericit, voia să iasă mereu cu prietenii, să îi cinstească în aşteptarea momentului când va deveni tată. În plus, în weekend-uri participa la tot felul de întreceri sportive şi nu era niciodată acasă.

Adela intra în luna a cincea de sarcină când Mihai a participat la un Concurs de Motociclism la munte. Ea avusese o presimţire şi i-a spus să nu se ducă, dar el a plecat foarte nerăbdător să fie primul. Condiţiile meteo nu erau favorabile, însă concursul s-a ţinut totuşi. După 30 de minute, Mihai a derapat, s-a răsturnat la viteză maximă cu piciorul stâng prins sub el. Ambulanţa a venit repede, l-a transportat rapid la spital, însă acolo, fiind în stare foarte gravă, doctorii au fost nevoiţi să-i amputeze piciorul de deasupra genunchiului.

Ea, foarte traumatizată de accidentul lui, a pierdut atunci sarcina în dureri groaznice.

Au mai locuit împreună câteva luni şi apoi s-au despărţit. El avea proteză la picior şi o depresie totală. Adela, mai tristă şi mai nefericită ca niciodată, a locuit după aceea cu familia ei.

Divorțul a fost foarte neplăcut pentru cele două familii. Mihai nu se considera responsabil de grabă, impulsivitate și neadaptarea vitezei la circuitul greu și ploaia în rafale. O tot blama pe ea și îi reproșa că ar fi fost piaza cea rea, motiv pentru care își pierduse el piciorul și își ratase faimoasa carieră de motociclist de curse.

Adela era foarte supărată pe ea însăși că pierduse copilașul. Simțea ca a eșuat a treia oară din punct de vedere emoțional. Eșuase în iubirea ei pentru Laurențiu, în misiunea ei ca soție, dar și ca mamă. Cu partajul a fost și mai urât; ca să scape de toată cearta cu el și familia lui, a renunțat la partea care i se cuvenea și a rămas să locuiască la părinții ei.

Mai târziu, școala unde preda a organizat o excursie în Delta Dunării. Adela a mers cu clasa ei, iar când a ajuns în Tulcea, în timp ce vizita orașul cu grupul de elevi, a ajuns în fața unui bloc la parterul căruia scria Cabinet de psihologie Laurențiu Tudor. Era totodată afișat un număr de telefon și programul de funcționare.

Citiţi şi Claude şi Daria – O poveste de dragoste despre care nu ştim cum s-a terminat

În mintea ei și-a spus că Dumnezeu voia ca ea să se vadă din nou cu Laurențiu. Înmărmurită, a avut totuși prezența de spirit să își noteze în agendă acel număr de telefon. Se gândea mereu la Laurențiu, dar parcă nu era încă pregătită să îl caute. Trecuseră peste trei luni de la acea excursie în Deltă, iar ea nu avusese încă destul curaj să îl sune. Însă, într-o după-amiază de vineri, a format cu degetele tremurânde numărul de fix de la cabinet. I-a răspuns o voce de femeie și i-a spus că Laurenţiu este plecat la înmormântare. Când recepționera a întrebat-o cine este, ea s-a emoționat și a închis. Au mai trecut astfel multe luni, așa că aproape de Crăciun și-a făcut din nou curaj. L-a sunat şi i-a răspuns chiar el. Adela i-ar fi recunoscut vocea chiar și peste 100 de ani.

– Bună Laurențiu, sunt Adela de la Constanța, mă mai ții minte? Am fost colegi în studenție.

– Da, Adela, știu cine ești, te-aș fi recunoscut oricum! Dar spune-mi, tu ai sunat când l-am înmormântat pe fratele meu?

– Ce? L-ai înmormântat pe Marian în vinerea aceea? Vai, ce rău îmi pare, iartă-mă, nu am știut… Cele mai sincere condoleanțe, îmi pare tare, tare rău de el!

– Mulțumesc. A făcut o pneumonie gravă și s-a stins în spital. Tu cum o mai duci?

– Sunt bine acum, a spus ea, mi-am revenit greu după divorț și pierderea sarcinii.

– Aș vrea mult să te văd, a mai spus el. Ești liberă mâine sau poimâine?

Au stabilit apoi detaliile acelei întâlniri. În sâmbăta aceea au stat mult timp de vorbă, ca doi vechi, buni prieteni. Au constatat că încă există o legătură puternică între ei, ca foști prieteni și chiar iubiți. El o observa atent, căci părea că timpul a stat în loc și sunt din nou doi studenți îndrăgostiți. Ochii ei radiau aceeași căldură, iar el, bărbat matur acum, își stăpânea cu mare greutate impulsul de a o lua în brațe și de a o săruta.

Pe seară, Laurenţiu a luat microbuzul spre Tulcea, dar parcă nu dorea să mai plece de lângă femeia care l-a iubit așa de mult. Au stabilit să vină ea la Tulcea în weekend-ul următor. A făcut tot posibilul să petreacă împreună zile cât mai frumoase.

De Crăciun, el a fost invitat la masă de părinții lui, dar pentru Anul Nou au stabilit o nouă întâlnire. Urma să vină el la Constanța, iar masa de prânz să o ia la părinții ei, ca mai apoi să fie împreună doar ei în noaptea dintre ani, la un revelion organizat într-un restaurant.

De Crăciun, Laurențiu le-a povestit părinților lui despre Adela, iubita din facultate, și motivele pentru care a refuzat să mai fie cu ea atunci. Considera că, la momentul acela, nu avea nimic de oferit unei femei, căci ar fi vrut mai mult să își ajute fratele bolnav să aibă o viață cât mai bună. Acum situația era diferită, erau mai maturi, el avea un apartament și cabinetul care îi aducea bani frumoși.

După ce a vorbit şi cu părinții ei și le-a mărturisit intenția de a fi împreună şi de a se căsători în vară, cei doi au plecat plutind de fericire la Revelionul ce avea să fie începutul noii lor vieți.

Adela s-a mutat la Tulcea după fericita cununie și a lucrat în continuare în învățământ. După nașterea primului băiat, au hotărât ca ea să stea un timp cu copilul acasă până când va putea merge la grădiniță. Au avut apoi și o fetiță,. după câțiva ani.

Despre fostul ei soț, Mihai, a auzit că devenise alcoolic și că o ducea foarte rău.

Viața, cu suișurile și coborâșurile ei, o întăriseră însă suficient de mult ca să suporte această veste. Cu soțul iubit și cei doi copii minunați alături, era fericită.

Guest post by Gabriela-Maria IONESCU

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Cum adică nu porţi rochie lungă? Cum adică nu vrei flori la nuntă? Cum adică nu vine o artistă să îţi schimbe faţa?”

Mult timp am crezut că mă cheamă “denimicnueștiînstare”

E prietenul meu de bere, iar tu îl iei acasă să faci sex

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,143 views

Your tuppence

  1. Elena / 3 May 2019 2:11

    Mă așteptam să fie o poveste interesantă de dragoste….dar este despre o ființă egoistă, rece și fără caracter….care si-a urmărit doar interesul. 👎

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. GABRIELA IONESCU / 30 April 2019 18:02

    https://www.catchy.ro/nu-putea-sa-o-condamne-la-mediocritate-si-saracie/102276
    Vă mulțumesc că mi-ați atras atenția, dar povestirea în forma ei inițială nu era terminată .
    Pentru că am scris finalul la mare distanță față de prima parte , am considerat logic să le public împreună ca un întreg !

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Carmen / 30 April 2019 14:06

    Din pacate, eroina dovedeste lipsa de caracter…Sunt situatii in viata, cand trebuie sa-ti asumi alegerile facute! Daca esti om! Ce frumos ca
    lucrurile s-au asezat minunat pentru ea!!! Dar….poate dormi noaptea??? Sau…cum se priveste in oglinda??? Doar intreb?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro