Fiece emigrant are povestea lui, rana sa pe inimă. Unii au nimerit bine, alţii prost. Unii au plecat la rude, loc sigur, alţii la derivă, la risc. Unii au lăsat totul în urmă, fără să privească înapoi, alţii îşi caută rădăcinile într-un pământ străin. Eu am fost singură.
Mi-au lipsit multe, mi-a lipsit totul! Cana din care beam ceai seara, veioza galbenă la lumina căreia citeam, discuţiile banale cu vecinii, împărţirea în două a pâinii, acea strângere a oamenilor în jurul tău la nevoie, acel „Bravo!“ la bucurie. După câteva ore de drum… tot acest univers dispăruse! Te trezeşti departe şi singur.
Cărţi, reviste, fotografii, emisiuni TV aşteptate cu interes, filme pe care le urmăreai, muzica populară de la etajul IV şi zarva copiilor din faţa blocului… au dispărut. Nu ai cu cine schimba o vorbă, trebuie să o iei de la capăt, să reconstruieşti totul, să te re-creezi. Zi de zi. Pas cu pas.
Primul ziar românesc l-am găsit după vreo doi ani. Am anunţat telefonic prietenele răspândite pe la Torino sau Roma… Le-am transmis că acest ziar există şi că scria acolo, undeva, că preşedintele nostru mulţumea celor plecaţi pentru efortul şi contribuţia lor materială la menţinerea economiei. Ne-am emoţionat toate ca proastele… Telefonic.
Mi-amintesc fiece pas, fiece eşec şi fiece cucerire. Momentul în care am văzut prima dată Piazza Italia din Perugia… Clădiri vechi, medievale, străzi pietruite ce coborau printre cafenele discrete, lumină de mai şi o vioară care cânta tânguit. M-am răsucit să spun: „Uite ce frumos e!“, dar nu era nimeni lângă mine. A fost teribil să nu ai cui împărtăşi frumosul, să nu ai acel suflet alături de care să vibrezi. O floare, o frunză, un cântec, un vers… cui să le spui?!
Mi-amintesc fiece cucerire. Centrele internet, săli amenajate cu zeci de calculatoare… Plăteşti 2 euro şi te poţi conecta o oră. Emigranţi de toate culorile pielii… Legături cu toată lumea, în toate limbile pământului.
Acolo am descoperit Facebook şi bucuria de a putea împărtăşi. Prieteni virtuali sau adevăraţi se adunaseră în jurul meu ca altădată. O floare, o frunză, un cântec, un vers… se puteau dărui. Nu mai eram singură, o lume întreagă se apropiase!
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Cum „amplifică” o clinică de top tratamentul cu aparat dentar invizibil?
Despre feminitate conștientă, vulnerabilitate asumată și atracție autentică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
