Pe 13 februarie 1945, Budapesta cădea în mâinile armatelor sovietice și române, după o încercuire chinuitoare de peste o lună de zile, care a lăsat în urma sa distrugerea aproape completă a orașului și zeci de mii de morți din populația civilă. În aceeași zi, britanicii începeau bombardarea orașului Dresda, de asemenea șters de pe hartă cu locuitori cu tot.
La Rio de Janeiro, 13 februarie 1945 era sărbătoare: ultima zi de Carnaval. Departe de oroarea care se abătuse mai ales deasupra continentului european – deși submarinele naziste scufundaseră câteva vase comerciale braziliene și guvernul trimisese câteva trupe să lupte în Italia din partea americanilor – brazilienii dansau și petreceau, în acea zi care marchează începutul postului mare, pe acordurile celui mai răsunător succes muzical al anului, semnat Herivelto Martins și Waldemar Ressurreição: Que rei sou eu?
Cântecul, frumos ritmat în versuri dedicate regelui Carol II al României, spune:
Oare ce fel de rege sunt eu / Fără regat și fără coroană / Fără castel și fără regină / Până la urmă ce fel de rege sunt eu? Regatul meu / Este mic și restrâns / Sunt stăpân doar pe districtul meu / Deoarece regele de acolo a murit N-am slugi în uniformă / N-am caleașcă nici majordom / Nimeni nu-mi săruta picioarele! Sângele meu albastru / N-are nimic regal / Noblețea mea se trage din samba / Până la urmă ce fel de rege sunt eu?De când plecase definitiv din România în 1940, regele Carol II a sosit, la un moment dat, împreună cu Elena Lupescu, la Rio de Janeiro, instalându-se la cel mai elegant hotel de atunci, Copacabana Palace, și devenind în puțin timp o figură destul de populară în înalta societate carioca. S-ar putea ca Brazilia să fi fost aleasă nu numai pentru că se afla într-o situație geografică îndepărtată față de sângeroasă scenă a conflictului mondial în curs, ci și pentru că exista o legătură de rudenie între fostul rege român și casa regală braziliană: Carol II era stră-strănepot al prințului portughez care, la 1822, a proclamat independența Braziliei și a devenit Pedro I, Împărat al Braziliei.
Rio de Janeiro a aprins mereu fantezia străinilor ca o destinație paradisiacă, unde viața poate fi trăită așa cum o merită, departe de greutățile cotidianului, departe chiar și de legea oamenilor. Granița României interbelice a însemnat pentru Ostap Bender din “Vițelul de aur” sfârșitul călătoriei mântuitoare către Rio de Janeiro, ca să cităm un exemplu pregnant din ficțiune. Ca s-o cităm din viața reală, Stefan Zweig a ajuns să se refugieze acolo, dar n-a depășit frică și fantasmele războiului, luându-și viață, în februarie 1942, în același paradis care l-a primit. Cu siguranță nu avusese prilejul de a se fi întâlnit cu Carol II, care desigur, cu a lui joie de vivre, l-ar fi convins să renunţe de la un asemenea gest.
În aceeași perioadă, plecând dintr-o țară împărțită, de data aceasta între naziști și sovietici, prințul polonez Olgierd Czartoryski, figură misterioasă care ulterior a fost mult timp ambasador al Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta în Brazilia, s-a refugiat și el la Rio de Janeiro, cu nevasta și cei patru copii, pătrunzând repede în păturile cele mai privilegiate din societatea capitalei braziliene de pe atunci. Acest prinț va fi invitat să fie martor, la 3 iulie 1947, în bogatul salon al hotelului Copacabana Palace, în fața notarului Henrique José da Fonseca Tornaghi, la căsătoria dintre Carol II și Elena Lupescu.
La acest mare eveniment monden, într-o zi plăcută de iarnă tropicală, invitații probabil au putut să se îmbrace la costum fără să fi transpirat, și ne putem închipui că poate cineva a avut simpatica ideea de a-l invita și pe Herivelto Martins – care, îmbiat de succesul din 1945, a mai compus un cântec inspirat de regele român, numit Rei sem coroa:
Oare ce fel de rege sunt eu / Care trăiește degeaba / Fără regat și fără coroană / Fără castel și fără nimeni / N-am avut nici nu merit o regină / Sunt rege dar recunosc / A fi vasal al unui alt rege / Destinul nu mi-a rezervat un regat / Știu bine că m-au făcut rege / Dar nu sunt rege Eu îmi cânt tristeţele / Și suferința la chitară / Samba este comoară mea / Nobila mea tradiție / Dețin un simplu eu / Un eu care mi-a fost dat de Dumnezeu / Regele despre care vorbiți nu sunt eu. (amândouă cântecele sunt în videoclipul de mai sus)Nu este exclus ca exact în acest moment, undeva în Brazilia, când instrumentele muzicale și trupurile agile ale dansatorilor deghizați tocmai se încălzesc pentru marea petrecere de Carnaval din acest an, să răsune și vestitele cântece ale lui Herivelto Martins, fără că aproape nimeni să știe despre ce rege sau ce coroană este vorba.
Citiţi şi
Înapoi în anii nopților magice
Festa braziliană de cinci zile: filme, artă, muzică și gastronomie!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
