Probabil mă aflu în topul celor mai nereligioase persoane pe care le cunosc. De aceea alegerea de a vorbi despre o sfântă mă surprinde chiar şi pe mine. Nu ştiu ce m-a apucat.
Ştiu doar că astă primăvară, la Paris, prietena cu care plecasem la drum s-a uitat într-o dimineaţă pe hartă şi a zis: “Hai să mergem la catedrala Sf. Augustin!” În capul meu deja se contura o înjurătură, iar gura mea, aşteptând cafeaua matinală, a rostit, previzibil: “Iaaaar? ALTĂ biserică?”
Da, iar. Având în vedere că am ajuns în Franţa suferind de sinuzită şi că am cam stricat mini-vacanţa, m-am conformat. Poate, cine ştie, pâna la urmă făcea vreun locatar al vreunei biserici o minune şi-mi trecea şi mie durerea de cap, nas, dinţi, ochi.
Mă fascinează altarele dedicate sfinţilor în lăcaşurile catolice. Le privesc ca pe nişte mici ciudăţenii. Caut trăsăturile statuilor închise acolo, în spatele unor gratii, în camera fiecăruia. Să nu cumva să fugă parcă, să se întâlnească undeva la mijloc, printre băncile pe care se roagă credincioşii sau printre turiştii rătăciţi.
Acolo am găsit-o pe Rita, care este sfânta cauzelor imposibile. Nu ştiu cine a hotarât aşa ceva şi cui i-a venit o astfel de idee. Dar mi se pare că, în sfârşit, repartizarea a fost făcută corect şi obiectiv. Ce altă cauză pe lumea asta ar avea nevoie de un sfânt s-o vegheze, dacă nu una cu totul şi cu totul imposibilă?
Rita din Cascia s-a măritat la 12 ani cu un bărbat abuziv, căruia i-a adus pe lume doi fii. Toţi trei însă au pierit de moarte violentă, într-un conflict legat de moşii şi avere, cu o familie rivală. Totul se întâmpla în jurul anului 1400. Poveştile populare spun că intrarea ei în mânăstire, la vârsta de 36 de ani, a fost un miracol în sine.
Se aude că uşile mănăstirii erau încuiate pe timp de noapte. Nimeni nu avea cum să ajungă înăuntru. Normal, măicuţele dormeau. Cu toate acestea, Rita a fost găsită dimineaţa în interior, fiind adusă în mod misterios de cei trei sfinţi la care se ruga cel mai mult – Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae din Tolentino.
Cum o puteţi recunoaşte în simboluri?
Sfânta Rita avea o rană în frunte. Evident, rana era de origine divină. Într-o zi, Rita s-a adresat Mântuitorului şi l-a rugat: „Te rog, lasă-mă să sufăr cum ai suferit tu”. Şi deodată unul dintre ţepii care se aflau pe coroana lui Iisus dintr-o scenă a crucificării s-a desprins şi i s-a înfipt femeii în frunte, lăsându-i o rană urâtă. Nu s-a vindecat niciodată şi a răspândit un miros teribil, care le ţinea pe celelalte călugăriţe departe de ea. În ziua în care Rita a murit, adică 22 mai 1457, mirosul oribil, de cangrenă, s-a tranformat în parfumul dulce al trandafirilor.
O altă legendă legată de viaţa sfintei Rita ne duce înapoi în copilăria ei. Cărţile scriu că la o zi după botezul ei, părinţii au observat îngroziţi cum un roi de albine zbura nestingherit în jurul copilei adormite în leagăn. La un moment dat, insectele i-au intrat în gură şi apoi au ieşit cuminţi, fără să-i provoace niciun rău.
Să nu ziceţi că nu v-am dat superpont. De acum, când veţi avea un vis care bate înspre imposibil sau care întâmpină pe drum zeci de obstacole, ştiţi cu cine să vorbiţi. În plus, Sfânta Rita ţine un ochi deschis şi asupra oamenilor în suferinţă fizică, a femeilor care au probleme în căsnicie şi, în general, asupra mamelor. Sfânta Rita nu e chiar o femeie modernă. Dar cred că îşi ştie rostul. Şi asta contează.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
