Rivalitatea dintre Bette Davis și Joan Crawford

14 April 2021

Una dintre seriile antologice realizate de FX și Ryan Murphy, a fost, în 2017, „Feud: Bette and Joan” („Rivalitatea”). Cu Jessica Lange în rolul lui Joan și Susan Sarandon în rolul lui Betty. Foarte bine primit.

În revista Harper’s Bazaar a apărut relația lor disecată pentru a identifica momentele care au păstrat vie flacăra rivalității.

“Rivalitatea dintre cele două figuri emblematice ale perioadei ecranelor argintii, Bette Davis și Joan Crawford, este deja de legendă, o bătălie de decenii născută din resentimente profesionale și personale și alimentată de o industrie care nu și-a dorit altceva decât să le vadă pe cele două femei sfâșiindu-se reciproc. O mare parte dintre luptele lor s-a desfășurat în paginile tabloidelor, cu toate că Joan Crawford a fost mereu mai puțin ostilă decât Bette Davis, printre ale cărei replici acide se numără și clasica: „Crawford s-a culcat cu fiecare vedetă masculină de la MGM, cu excepția lui Lassie” (n.r. căţeluşa din rasa Collie, vedeta unui serial care a rulat 19 ani pe micile ecrane din Statele Unite).

 

Iată cronologia a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat între Davis și Crawford de-a lungul acestei rivalități ce a durat patru decenii.

1933: Începutul

Divorțul lui Joan umbrește rolul principal al lui Bette.

Crawford și-a început cariera de actriță TV ceva mai devreme decât Davis (a apărut prima oară pe ecrane în 1925) și era deja o vedetă când Bette se muta la Hollywood, în 1930. Primul incident public între cele două a apărut după ce Crawford i-a suflat un rol lui Davis, ceea ce avea să se transforme într-o temă recurentă.

1925

În 1933, Davis ajunsese într-un moment important al carierei ei încă în dezvoltare – comedia „Ex-Lady” avea să devină primul film în care numele ei apărea pe afiș, deasupra titlului. Warner Bros plănuise o campanie publicitară elaborată pentru a anunța noua fază a celebrității lui Davis, asta până când Crawford a anunțat în aceeași zi că divorțează de primul ei soț, Douglas Fairbanks Jr. Potrivit biografului David Bret, The New York Times a retrogradat filmul lui Bette Davis, alocându-i doar un mic paragraf în secțiunea de „Recenzii”, în timp ce știrii despre Crawford i-au dedicat câteva pagini, iar alte ziare au urmat exemplul. „Ex-Lady” a ieșit din cinematografe după numai o săptămână din cauza vânzărilor slabe de bilete, iar acela se presupune că a fost momentul în care s-ar fi născut aversiunea lui Bette.

1935: Bărbatul

Joan se mărită cu actorul iubit de Bette.

„Nu am iertat-o și nici nu o voi ierta vreodată pentru asta”, spunea Davis într-un interviu din 1987, acordat jurnalistului Michael Thorton, la 52 de ani distanță de la evenimentul respectiv care i-a accentuat ura față de Crawford. În 1935, Bette a apărut în drama „Dangerous” și s-a îndrăgostit iremediabil de colegul ei de platou, Franchote Tone. „M-am îndrăgostit de Franchote, atât profesional, cât și privat. Totul în jurul lui reflecta eleganță, de la nume la manierele sale”, spunea Davis.

Din nefericire, Crawford a ajuns prima la Tone, iar cuplul avea să își anunțe logodna chiar în timpul filmărilor pentru „Dangerous”. „El era îndrăgostit nebunește de Joan. Se întâlneau în fiecare zi să ia prânzul împreună, după care el revenea pe platoul de filmare cu fața acoperită de ruj. Se simțea onorat de faptul că o mare vedetă este îndrăgostită de el. Iar eu eram geloasă, desigur”, își amintea Davis. În același timp, Crawford spunea că Tone „credea despre Bette că este o actriță bună, dar că nu s-a gândit la ea ca la o femeie niciodată”. Nu există umbre precum cele ale Hollywood-ului de odinioară.

Joan Crawford și Franchot Tone

„Ea l-a luat de lângă mine”, ar fi spus Davis în interviul din 1987. „A făcut-o în mod cinic, deliberat și fără pic de milă”. Davis avea să câștige un Oscar pentru prestația din „Dangerous”, dar cu toate astea Crawford reușise încă o dată să îi ia fața.

1936: Rochia

Joan nu a fost impresionată de Oscarul câștigat de Bette.

În cadrul aceleiași ceremonii de decernare a premiilor, Davis nu își imaginase că va câștiga, de aceea a purtat o rochie bleumarin simplă (de fapt, o rochie mai veche) pentru a-l mulțumi pe Jack Warner, care a forțat-o să participe pentru a protesta la adresa formării „Asociației Actorilor de Film”. Când și-a auzit numele, legenda spune că Tone s-a ridicat pentru a o îmbrățișa, în timp ce deja soția sa, Joan Crawford, a rămas tot timpul cu spatele la Davis. Abia după ce Tone i-ar fi atras atenția asupra impoliteții, Crawford s-ar fi întors către Davis și i-ar fi spus insinuator: „Dragă Bette! Ce rochie minunată”. Doar imaginați-vă ce GIF-uri ar fi apărut dacă scena s-ar fi petrecut în zilele noastre.

Bette Davis cu Jack Warner, premiile Oscar, 1936 

1943: Mișcarea

Joan încearcă, fără succes, un armistițiu.

Acesta a fost anul în care Crawford a trecut la Warner Bros de la studioul rival MGM și a cerut să aibă o cabină de schimb adiacentă celei a lui Davis, care era sub contract cu Warner Bros de aproximativ un deceniu. Se spune că Joan ar fi trimis numeroase cadouri și buchete de flori la ușa alăturată în încercarea de a câștiga prietenia lui Davis, însă toate aceste atenții au fost returnate.

1945: Rolurile

Joan ia rămășițele lui Bette și câștigă un Oscar.

Crawford era chitită să obțină rolul principal în filmul noir „Mildred Pierce” și și-a văzut dorința împlinită după ce Davis, prima opțiune a studioului, a refuzat propunerea. Regizorul Michael Curtiz era foarte reticent în privința distribuirii lui Crawford, dar a cedat după ce a văzut proba ei de ecran. Astfel, Crawford avea să câștige primul și singurul ei Oscar din carieră (pe care l-a primit în chiar patul ei).

Joan Crawford primește în pat statueta câștigată în 1946 pentru rolul din Mildred Pierce.

Doi ani mai târziu, Crawford avea să obțină un alt rol care fusese inițial dedicat lui Davis, în drama „Possesed”, care i-a adus și o altă nominalizare la Oscar. În ciuda replicii adesea citate a lui Davis – „Domnișoara Crawford este o vedetă de cinema, iar eu sunt o actriță” – devenise clar că industria vedea mai multe elemente comune între cele două decât ar fi vrut Bette să accepte.

1950: Zvonul

Bette crede că Joan este îndrăgostită de ea – și ar putea avea dreptate.

Având în vedere comparațiile, nu este nicio surpriză că anumiți producători erau dornici să le aducă pe Davis și Crawford împreună pe ecran. Drama „Caged” fusese gândită de Warner Bros ca o alăturare David/Crawford, însă Davis ar fi refuzat să semneze, spre deosebire de Crawford. Asta ne conduce spre o altă intrigă a acestei rivalități…

Crawford, care a avut relații atât cu bărbați, cât și cu femei de-a lungul vieții ei, era suspectată de anumite persoane că ar fi ascuns o curiozitate sexuală față de Davis. „Franchote nu este interesat de Bette, dar pe mine nu m-ar deranja să-i dau o bătăiță, dacă aș avea o dispoziție bună. Nu ar fi amuzant?”, ar fi spus Crawford, citată de confidentul ei, Jerry Asher, care susține că nu a fost vreodată sigur dacă Joan vorbea serios. Totuși, el simțea că prietena lui „era atrasă de vitalitatea și energia lui Bette… Bette era mereu convinsă, din cauza ego-ului ei, că lui Joan i s-au aprins călcâiele după ea și că din acest motiv era mereu atât de ostilă, fapt pentru care a numit-o prefăcută”.

Bette Davis, Jack Warner, Joan Crawford 

1952: Romanul cu cheie

Bette o joacă pe Joan pe ecran.

Drama romantică „The Star” fusese scrisă de vechea prietenă a lui Crawford, Katherine Albert, ca o presupusă răzbunare după o neînțelegere între cele două. Davis a fost distribuită în rolul principal, cel al unei actrițe de succes aflată la finalul carierei și care se agață cu disperare de puterile ei de stea în scădere – o portretizare voalată subțire și deloc flatantă a lui Crawford. Se spune că Davis nu s-a lăsat foarte greu convinsă să semneze.

Bette Davis în rolul lui Crawford 

1962: Filmul

Bette și Joan se unesc și luptă în primul și singurul lor film împreună.

Așa cum ni se arată și în serialul „Rivalitatea”, Crawford a fost cea care a convins-o pe Davis să joace în „What Ever Happened to Baby Jane?” („Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?”), horror-ul psihologic despre o fostă actriță rămasă invalidă (Crawford) care este terorizată de sora ei deranjată mintal (Davis) în casa lor din Hollywood. Cu toate că filmul a reprezentat un neașteptat succes de box-office, dar și revenirea de care ambele actrițe aveau nevoie cu disperare, acesta a rămas în istorie mai mult ca un certificat al rivalității lor din viața reală.

Davis a fost de acord să apară în film cu două condiții: să joace rolul lui Jane, iar directorul de film Robert Aldrich să o asigure că nu are relații intime cu Crawford. „Nu că mi-ar fi păsat de viața lui privată sau de a ei. Doar nu voiam să o favorizeze pe ea cu mai multe prim-planuri”, ar fi spus Davis.

Pe platoul de filmare de la „Baby Jane” au avut loc și cele  mai legendare episoade ale rivalității dintre Davis și Crawford. Joan făcea parte din comitetul director al Pepsi la acea vreme (răposatul ei soț, Alfred Steele, era director executiv în companie), așa că Davis și-a instalat un automat de Coca Cola în cabina ei, doar ca să-i facă în ciudă. În scena în care Jane o bate pe Blanche, personajul lui Crawford, Joan a cerut să fie jucată de o dublură, pentru că nu era sigură de faptul că Davis nu ar lovi-o pe bune. Aparent, ar fi avut dreptate, căci la o scenă în care trebuia să îi apară fața, iar dublura nu o putea înlocui, Davis ar fi lovit-o puternic peste cap. Unii martori spuneau că Joan ar fi avut nevoie chiar de copci, în timp ce Davis susținea că „abia am atins-o”.

Crawford și-a luat revanșa în timpul filmărilor pentru o altă scenă, în care Jane o târăște pe Blanche din pat. Știind problemele cu spatele ale lui Davis, Crawford s-a „făcut” cât de grea a putut, fie umplându-și buzunarele cu pietre, purtând o centură de ridicător de greutăți sau pur și simplu lăsându-se moale – depinde ce sursă alegem să credem. Astfel, în mod deliberat ea a distrus câteva duble, forțând-o pe Davis să o tragă din pat iar și iar, până la agonie.

1963: Oscarul

Bette primește nominalizarea, dar Joan cucerește scena.

Chiar și după încheierea filmărilor la „Baby Jane”, tensiunea dintre ele a continuat să crească, ajutată pe parcurs și de Academie, care a ales ca Davis să primească un Oscar pentru prestație alături de colegul de film Victor Buono, în timp ce Crawford a fost trecută cu vederea.

1963 – Joan Crawford acceptă Oscarul în locul actriței Anne Bancroft și se fotografiază cu alți actori câștigători ai statuetei – Gregory Peck, Patty Duke și Ed Begley.

Nu doar că Joan Crawford a făcut campanie împotriva lui Davis, care era favorită la premiul pentru Cea Mai Bună Actriță în acel an, dar a aranjat astfel încât să urce singură pe scenă cu orice preț. Cum câteva dintre nominalizate nu au putut asista la ceremonie, Crawford s-a oferit să primească premiile în numele lor. Iar astfel, când numele absentei Anne Bancroft a fost rostit, Crawford a ieșit să accepte Oscar-ul pentru aceasta, sub privirele șocate ale lui Davis. Mai mult, Joan s-a pozat fericită în culise cu trofeul lui Bancroft, alături de ceilalți câștigători de drept ai acelei seri.

1964: Urmarea

Joan renunță la următorul ei proiect cu Bette.

Sperând la o replicare a succesului cu „What Ever Happened To Baby Jane?”, Warner Bros a comandat un fel de urmare spirituală intitulată „Hush… Hush, Sweet Charlotte”. Filmul era bazat pe povestea lui Henry Farrell, care scrisese și romanul care inspirase „Baby Jane”, iar planul era acela de a le reuni pe Davis și Crawford pe ecran ca o pereche de femei diferite blocate într-un război psihologic. Din nou, în regia lui Aldrich. Crawford a renunțat după o săptămână și jumătate de filmări, reclamând că nu se simte bine. De fapt, ea încă era afectată de întâmplările nedemne de la filmările pentru „Baby Jane” și se simțea din nou în pericol să fie iarăși sub Davis.

Cu toate că Aldrich a angajat un detectiv particular care să urmărească fiecare mișcare a lui Crawford, el nu a fost în stare să o readucă pe platoul de filmare, așa că opțiunile sale deveniseră ori redistribuirea rolului, ori să anuleze filmul. După ce mai multe actrițe au refuzat să joace în peliculă, Olivia de Haviland a fost până la urmă angajată în locul lui Crawford.

1977: Finalul

Bette devine sarcastică după moartea lui Joan.

După decesul lui Crawford, survenit în mai 1977, Davis ar fi fost adesea auzită spunând: „Nu ar trebui să vorbești morții de rău, ci numai de bine… Joan Crawford a murit. Bine”. Totuși, este imposibil să găsim o sursă care să fi auzit această replică, așa că trebuie judecată cu rezerve.

1978: Moștenirea

Joan și Bette au avut multe lucruri în comun – inclusiv fiice nerecunoscătoare.

Chiar dacă Davis ar fi avut acel sscurt și brutal “elogiu” post mortem, ea avea să-și îndulcească atitudinea față de Crawford în cele din urmă, ajungând chiar să își apere fosta rivală în urma publicării „Mommie Dearest” („Draga Mamei”), memoriile fiicei adoptive a lui Joan Crawford, Christina, în care aceasta din urmă făcea o cronică a abuzurilor suferite din partea mamei ei.

„Nu am fost cel mai mare fan al doamnei Crawford, însă, în ciuda acestui fapt, am respectat și încă respect talentul ei. Nu merita acea detestabilă carte scrisă de fiica ei… Să faci așa ceva cuiva care te-a salvat de la orfelinat, de case de îngrijire și de mai știu eu ce. Dacă nu i-a plăcut persoana care a ales să-i fie mamă, era majoră și putea să aleagă singură drumul în viață”, spunea Davis.

Bette Davis a recunoscut chiar și că „mi-a părut rău pentru Joan Crawford, dar știam că ea nu ar aprecia mila, deoarece acesta era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit din partea oricui, cu atât mai mult din partea mea. Aș putea înțelege cât de rănită ar fi fost doamna Crawford. Ei, bine, nu pot. Este ca și cum mi-aș imagina cum ar fi dacă iubita și minunata mea fiică, B.D, ar scrie o astfel de carte despre mine. Inimaginabil”.

Această ultimă parte a citatului său avea să se transforme într-o ironie amară, greu de scris chiar și într-un scenariu. În 1985, B.D. Hyman avea să calce pe urmele Christinei și să publice o carte intitulată „My Mother’s Keeper” („Țiitoarea mamei mele”), în care o descria pe Davis ca fiind o egoistă și o alcoolică abuzivă emoțional. Această reprezentare este mult mai contestată decât cea a lui Joan Crawford din „Mommie Dearest”, iar reacția publicului a atras mai multă simpatie pentru Davis. Fratele vitreg al lui Hyman a fost chiar atât de deranjat de publicarea cărții, încât a renegat-o pe sora sa.”

Citiți și Rivalele – Coco Chanel și Elsa Schiaparelli

Traducere și adaptare, Antonio Robitu.



Citiţi şi

Bill și Melinda Gates divorțează după 27 de ani de mariaj

Bărbatul care ratase să-și impresioneze și amanta

Copil de-mpărţit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro