Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Să îmbătrânești e un privilegiu…

29 November 2018

Ramona Dogaru– Vai, mi-am descoperit un fir de păr alb! Mi l-am smuls, de urgență, cu penseta. Dar vă spun, mi-a stricat ziua… mărturisește, enervată, una dintre prietenele mele.

Ne-am văzut zilele trecute la o cafea. Și nu știu cum am ajuns la subiectul ăsta… Oricât ne-am revolta, va trebui să înfruntăm realitatea. Nu peste mult timp vom împlini, cu toatele, vârsta asta rotundă și înfricoșătoare, care, parcă prea curând sosește: 40… Ne știm de pe la șapte ani, am copilărit împreună și acum iată, ne confruntăm cu aceleași neliniști.

– Mie-mi spui? continuă cealaltă. Uite, mi-a mai apărut un rid… Și pe mine m-au luat depresiile. Cred că o să mă gândesc serios la botox. Ce să mai aștept?! Vorba americanilor: „We’re not getting any younger…”

Eu le privesc amuzată. Deși, doar pe jumătate. Îmi amintesc cum repetam împreună, speriate, în pauză, lecția la istorie, înainte de lucrarea de control. Sau când ne-am îndrăgostit, de data aceasta separat, prima oară. Și chiar, unde zboară așa anii? Unde naiba se grăbesc?!

Știu despre ce vorbesc. Și mie mi se întâmplă, destul de des, să fiu întrebată ce vârstă am. Poate mi se întâmpla și mai demult, nu-mi amintesc. Sau, probabil că atunci nu mă deranja…

– 38?! aud, exclamându-se. Extraordinar! Vai, ce bine arăți… pentru vârsta ta! De-abia dacă-ți dădeam 30…

Eu înghit în sec. Vorba bancului: „-Câți ani îmi dați? – Păi… nu vă mai dau și eu… că aveți deja destui.”

moarte

Încerc să zâmbesc. De fiecare dată. Și să răspund, amabil la… „compliment”. Deși în momentele alea mă simt de parcă aș avea 100 și arăt așa… cam de 50. De aici și uimirea interlocutorilor.

– Fetelor, vă dați seama că și Angelina Jolie îmbătrânește?!… întreabă, făcând haz de necaz, prietena ce tocmai își smulsese firul alb…

Ei, parcă altfel stăteau lucrurile acum…

Primesc un mesaj pe Whats App. O poză cu un screenshot. O să-l deschid mai târziu, mă gândesc. E de la un prieten vechi, deși… el face parte din cea mai nouă „generație” de prieteni: aceia cunoscuți la Roma, în timpul masteratului. Hazardul ne așezase pe toți sub același acoperiș, la Accademia di Romania, fie că eram studenți la științe politice, arhitectură, arte sau economie. Mă încearcă un sentiment de nostalgie de fiecare dată când vorbesc sau mă întâlnesc cu vreunul dintre ei. Chiar dacă acum, cei mai mulți dintre noi locuim la București, când vorbim sau ne vedem ne transpunem cu toții în anul petrecut în frumoasa cetate eternă.

*

– Haide să mergem să-l salutăm pe George! mă cheamă, distrată, noua mea prietenă, actriță și masterandă la artă cinematografică. Tocmai ne întorseserăm de la o aniversare. Nu ajunsesem de mult în Italia, însă mă îndrăgostisem deja de Roma. Și continuam să o descopăr ziua, dar să-i cunosc și agitata viață de noapte.

– Dar e 3 dimineața! exclam eu, nedumerită.

– Ei, și ce?! El nu doarme niciodată la ora asta… E pictor. Tu nu știi că artiștii, noaptea, nu dorm?! Creează!

Mă conformez. Prietena mea îmi tot vorbise de el, dar încă nu apucasem să-l cunosc.

N-a fost surprins de vizită. Picta. A făcut, bucuros, o pauză, în care ne-a servit cu un pahar de vin…

*

Mesajele pe Whats App continuau să curgă. M-am scuzat față de prietenele mele, dar trebuia să le citesc. Mica mea comunitate din Roma se activase. Citeam mesaje de genul: „Ar trebui să ne întâlnim mai des!”. „Da”- gândesc eu. „Chiar ar trebui…”. „Sunt șocat!!!” scrie un alt prieten. Și atunci dau click pe imaginea care ajunsese prima: era un mesaj de pe Facebook, cu poza lui George. Arăta aproape la fel cum îl cunoscusem, deși împlinise deja 39 de ani… Sub fotografie, un mesaj: „Cuvintele sunt de prisos. Așa rămâi în sufletul nostru (…) Să fie îngerii cu tine și să îți păzești familia de sus (…)”.

M-am cutremurat! Brusc, mi-au apărut în minte imagini de demult. Toate din Roma. Toate cu el. Jovial, energic, creativ. Și am realizat încă o dată că… să îmbătrânești e un privilegiu.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Potrivit unui studiu, bărbații devin adulți la 54 de ani

„De n-am ști ce e amarul, nu am cunoaște zahărul”

„Hai să anulăm ziua națională și să facem ceva mai frumos, mai uman”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
966 views

Your tuppence

  1. Valentina / 29 November 2018 22:37

    Si moartea face parte din viata.Sa imbatranesti poate fi un privilegiu sau nu?Depinde ce iti aduce si varsta respectiva.Poti ajunge paralizata, copiii sa determine moartea ta in mod indirect, cum a fost cazul prietenei mele care se droga cu cocaina si si-a terminat psihic mama, desi ea citise 3 biblioteci la viata ei, iar cu medicii nu prea avusese tangenta.Daca dumnezeu este omnipotent, omniscient si alti omni inseamna ca nu exista liberul arbitru si oricat de grijulie sunt eu cu mine, tot o sa mor la 35 ani, ca na asa a vrut dumnezeu, cum a fost si in cazul lui George.Eu consider ca traiesc datorita faptului ca dumnezeu practica discriminarile, daca exista.Unii copii bolnavi au murit de la sectia la care eram eu internata, unii am trait.Eu cred ca traiesc datorita stiintei, a dat rezultate in cazul meu si nu este un privilegiu.Pai, cine mi-a acordat mie bunavointa deosebita, conform dexului?Medicamentele, parintii, doctorul,etc, in nici un caz dumnezeu.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro