Unul din lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată a fost modul în care a dispărut copilăria.
Nu a fost nicio graniță distinctă şi nicio discontinuitate. Mai mult, chiar şi acum mai simt, uneori, o parte din ce simțeam pe atunci.
Şi, totuşi, cândva, nu ştiu exact când, am încetat să mai fiu copil şi m-am trezit făcând lucruri de adult, stând cu adulții şi îmbătrânind ca oricare dintre ei.
Este ca şi cum aş coborî neputincios într-o sanie pe care nu o mai pot nici cârmi şi nici să o frânez, o sanie în care am fost urcat fără a fi întrebat şi care nu pare a se îndrepta spre un loc mai bun.
Şi dacă porcăria asta s-a întâmplat cu copilăria şi cu tinerețea mea, cine îmi poate garanta că, în ceea ce priveşte bătrânețea, lucrurile nu se vor petrece la fel? Şi că, fără a înțelege cum, când şi de ce, voi şchiopăta cândva bolnav şi bătrân afară din sania oprită?
Ceea ce mă îmbărbătează şi mă duce mai departe este speranța că într-o bună zi, poate chiar mâine, mă voi trezi şi voi realiza că toate astea au fost un vis urât şi îmi voi relua jucăriile de unde, din greşeală, le-am lăsat.
Citiţi şi
Testul celor 6 metri: ce spune mersul despre tine. Tinerețea nu e o impresie, e un ritm
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
