Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Serialul „vieții” (2)

Luciana Petrescu ok– urmarea de aici

Peter și Clara

– Unde găsești un bărbat când ai nevoie de el?! se întrebă exasperată Stella, în timp ce împingea cu piciorul, furioasă, o cutie de carton plină și foarte grea.

Gândul îi fugi la Jaquiron și la câtă nevoie avea de el acum. Nu pentru visare, nu pentru evadare, ci pentru o nenorocită de sarcină cotidiană. Îmbrăcată elegant, pe tocuri, cu haina de blană de vulpe maro, încoțopenise în lift și din lift, în apartament, cumpărăturile livrate de curier. Ai zice că nu e mare lucru să urci câteva nimicuri, dar când acele “nimicuri” au 20 de kilograme, parcă nu-ți face nicio plăcere să te lupți cu ele.

– Unde dracu’ e Jaquiron când ai nevoie de el? pufni o Stella transpirată și nervoasă, năpădită de pisoii din dotarea personală de cum deschise ușa apartamentului.

Împinse cutia mare cu piciorul în continuare. Evită la mustață să nu șuteze unul dintre pisoi. Își aruncă scârbită poșeta pe uscătorul de rufe, pantofii din picioare și atârnă printr-o mișcare de Karate Kid blana în cuier. Sacoul i se ridicase aiurea și bluza trăgea incomod pe la mâneci. Deodată, Stella începu să râdă singură în casă.

În timp ce se dezbrăca și-și atârna lucrurile în dulap, gândurile îi purtau un dialog despre Jaquiron:

– Evident că n-o să mă ajute niciodată cu cutiile. Poveștile noastre sunt perfecte când visăm, când ne scriem, când vorbim. Dar ce este realitate și cât închipuire?

Clara scrie concentrată, lăsată ușor pe spate în scaun, cu căștile în urechi. Este prima zi când se simte în stare să se apuce de lucru. „Magical mindfulness” îi oferă silaba universală în tonalități calde care o ajută să se concentreze.  Pare preocupată de ceva. Ca niciodată, nu zâmbește când scrie. Sau, mai bine zis, nu strălucește plină de îndrăgosteală.

– Dacă nu te simți în stare, nu scrie. Important e să simți, îi spusese Peter de dimineață.

– Sunt ok. M-am mai odihnit, îi zâmbise Clara la telefon. Și avem un angajament luat, așa că trebuie să mă mobilizez, căci altfel ne facem de râs! își continuă gândul, fără să-l mai exprime către Peter.

Nici el nu se simțise foarte bine. Fuseseră câteva săptămâni teribil de grele pentru amândoi. Săptămâni în care nu se văzuseră și vorbiseră foarte puțin, dar își erau aproape în gânduri.

clara

Sursă foto: twitter.com

Mintea Clarei este clar confuză și distrasă. Pe de-o parte, se gândește la frumoasa și roșcata Stella, veșnic îndrăgostită de Jaquiron. Dispusă să-l întâlnească în vise, în poezii sau cântece, arareori împrumutând din realismul Clarei și sesizând diferența majoră de realitate. Cât de diferite sunt, de fapt, Clara de Stella și Stella de Clara? Până la urmă, sunt una și aceeași. Ba chiar și Tasha face parte din ele. Fluturele din cizma fără șiret a lui Jaquiron. Tânăra, blonda și fragila Tasha, întruchiparea lor din prima tinerețe. Totuși Clarei nu îi e dor de Tasha. Fiecare vârstă cu întruchiparea ei.

La maturitate apare Stella. O Stella care iubește un Jaquiron foarte artist. Un Jaquiron cu o “viață dublă” ca a ei. Adică? Day job is day job, iar serile fac loc în lumea lui Peter si Clara romanticilor și excentricilor Jaquiron și Stella.

Clara se ridică în scaun și-și scărpină absentă glezna.

– O înțelege Peter ceva din tot ce pun eu acum pe hârtie?

Îi preluase gândul aruncat ultima dată pe geam, dar îi preluase și starea. El nu părea să realizeze de ce Stella și Jaquiron se plimbau prin Paris. Dar, undeva, în lumânările pe care le suflase, lăsase o urmă de melancolie. Clara simte acea melancolie până în vârful unghiilor. Brusc își amintește de întrebarea unei vechi prietene: “Acum nu te simți deloc îndrăgostită?”

– La dracu! Chiar NU! izbucni Clara cu voce tare.

– NU ce?!

Clara sări ca arsă de pe scaun, trântindu-l fără niciun pic de grație la podea.

Peter începu să râdă isteric de toată faza.

– Tu când…

– …dracu’ ai intrat? Da, văd că azi ești cu capsa pusă și cam ai treabă cu dracul, tu care scrii atat de rafinat, îi termină Peter fraza, cu un umor ușor ironic.

– Parcă ți-am zis să stai în casă și să te ferești de frig! se proțăpi Clara cu mâinile în șold, pantaloni de piele neagră și un pulover gri, larg și pufos.

– Am vrut să văd dacă mă țin de cuvânt și-mi rup gâtul în cârje, pe gheață, îi răspunse sardonic Peter.

Clara începe să râdă veselă și din două piruete îl îmbrățișează tandru pe Peter. Acesta, un pic încurcat de paltonul gros și echilibrul instabil într-un picior, reușește să depună o sărutare cuminte pe fruntea Clarei, care deja valsa înspre bucătărie, să pună de ceai.

– Văd că deja începi să te îndrăgostești din nou! strigă Peter vesel după ea, în timp ce-și aruncă paltonul gri pe deja cunoscuta canapea roșie.

– Îhîm! răspunde zglobiu Clara.

Prin deschizătura ușii, poziția nu îi permite vedere completă și directă în bucătărie, Peter vede cum blonda Clara începe să manifeste gesturile senzuale și pedante ale Stellei. Parcă și părul i se scurtează și devine roșu.

– Interesantă perspectivă! își spune Peter, prinzând din zbor gândul subtil aruncat în eter de Clara-Stella.

Clara și Peter

Andrei TrandafNu își aducea aminte de ultima dată când se uitase pe furiș după cineva prin fante misterioase, dar memoria avea să îl chinuie, injectându-i în prezent pe rând, cu forța, un trecut bizar ordonat în mintea-i deja debusolată: spațiul dintre scândurile unui gard (o fetiță pe care o plăcea când era copil), golul dintre perdelele ce nu se ating (vecina mereu dezbrăcată seara, din blocul de peste drum), un luminiș printr-o gaură de cheie (cancelaria profesorilor și întâia decepție) și multe alte deschizături intenționate precum aceea prin care o zărea mișcându-se pe o Clara în plină metamorfoză (toate porțile neînchise, prin care să fi putut pătrunde vreodată cine nu trebuie, mereu și sigur precum un destin înlesnit)…

Cu fiecare trecere prin deschizătura permisă ochilor lui, silueta se transforma ușor, dar cât se poate de real. La prima întoarcere din întâia trecere, îi observă pantalonii lărgiți precum un soi de fustă-pantalon. La a doua, mișcarea în sine părea a unei alte femei, deranjant de familiară. La a treia, pantalonul, devenit fustă lungă, se ridicase ca să dezvăluie glezne osoase și fine, iar la a patra, sigur era vorba despre o perucă ascunsă printre oale – nu avea cum să fi confundat culoarea firelor ei de păr cu acel aprins roșu-canapea. Știa că într-o zi, chiar dacă doar printr-un delir, se va întâmpla să o și vadă în fața lui (ce-i drept, mental își imaginase scena de multe ori). Se hotărî să o lase să curgă. O vedea pe Stella, știind că el este un Peter aparent, în bucătărie altcineva, care doar avea nevoie de o gazdă pentru a trăi clipele imaginate din mintea unui oarecare Petiron sau Jaquer (notă pentru sine: de studiat alterarea numelor; fără anagrame; vezi dicționar de nume arabe). O privea ca pe grafica unei coperte, frumos creionate de vreun artist lefter a cărui singură bucurie era să fie lăsat în pace. Și el își dorea asta de multe ori, dar îl speria gândul. Continua să o privească și acum surprindea o ecranizare a ceva ieșit la suprafață prin pielea lui, din el, din mai adânc! Și mai adânc! Lasă… Își aducea aminte de „Fata din cerneală”, dar nu le legă pe cele două, mereu i se păruse prea simplă și superficială cartea. „Pfoai de mine…! De ce nu m-am gândit mai demult?”. Identic cu cele din carte, dar desprins, simțea cum vrea să o scrie, privind-o ca pe o marionetă ce-și aștepta păpușarul ca să mai tragă de ea. „Daca nu mișc, nu mișcă nici ea”. Dar, ca să vezi!, ea se mișca încontinuu pentru că avea povestea scrisă deja, era bine conturată, precisă, definită și lăsată liberă de prea multe ori. O lăsa să curgă și ea curgea prin toți porii. Se răsucea pe călcâie, dansând cu prinți imaginari, se prefăcea că se rușinează în fața geamului, cânta la un polonic pe post de microfon, acceptând aplauze din partea sutelor de plăci albe, simetric aranjate pe pereți. Începuse să vorbească singură, argumentând unui juriu închipuit, elementele care stau la baza unei societăți, perorând, gesticulând și ridicând glasul pe alocuri. Iar lui îi era totul familiar și se aștepta la fiecare replică, pentru că el o scrisese. Scrisese și Carla, cu siguranță, dar se amestecaseră prea mult în acel big-bang, așa încât, oricum, totul era un praf de stele…

Suflă ușor în aer praf de-oricare… Se așeză la masă și începu să scrie. O duse pe Stella într-o bucătărie prin ușa căreia, rămasă întredeschisă, o privea Jaquiron.

Intrat pe furiș în casă ca pentru o surpriză, Jaquiron o privea pe Stella prin ușa întredeschisă a bucătăriei, parcă dinadins lăsată așa. Soarele apunea, și în fiecare loc prin care își făcea loc lumina încă-zilei, pluteau perdele de fum ca laptele abia sosit într-o cafea. Stătu nemișcat un timp, urmărindu-i mișcările. Se juca, imaginându-și ce făcea atunci când nu o zărea printre ușă și toc. Trecuseră minute bune de când era țintuit în loc, și dintr-o dată îl orbi o sclipire scurtă și intensă dinspre ușă. Se reflectase soarele în eticheta lucioasă a unei cutii de pe lângă ușa de la intrare. Se feri deranjat, dar avea să rămână o vreme cu o pată albă în privire, ce nu mai voia să se stingă. Buimac și frecându-se la ochi se duse înspre ușă, mai mult să mute cutia ca pe un drob de sare, dar se opri asupra ei, curios de conținut. Curier, așa… pentru Stella de Noailles, adresa, da, e aici, dar nimic înscris pe cutie – totală lipsă de sens pe acel beige-neutru-industrialo-chimic cu miros de stătut, adeziv și vechi.

– Ce este în cutie? rosti ușor răstit Jaquiron, ca să se asigure că bate până la Stella.

Nu se auzi niciun răspuns. Se gândi ca de data asta să strige, pesemne că ori fusese prea încet, ori să fi fost ea băgată prin vreun dulap.

– Stella! Ce este în cutie? din nou aceeași liniște de dinainte să vorbească. E! O deschid, oricum o va face ea mai târziu.

În timp ce deja desfăcea cutia, dinspre bucătărie auzi un sunet ascuțit și împrăștiat de ceramică făcută cioburi.

În bucătărie, Stella stătea înfiptă în podea ca de o mie de ani, încordată ca pentru un atac, fără să sufle. În pumn ținea strâns de toartă cana, surprinsă în mâna ei de o voce care nu trebuia să îi existe în casă. Era singură. Nu înțelesese ce spunea vocea, gândindu-se că i s-a părut și că dacă nu se mișcă, poate și dispare. Brusc, își auzi numele strigat și încremeni de-a dreptul. Simți o răceală pe dinăuntru și cum i se înfoaie pielea. „Ce este în cutie?” Din spatele unui încetinitor agonizant, aproape veșnic pentru o clipă, i se puteau vedea degetele care se desprindeau rozalii de pe ceramica albă a cănii pe care pământul o trăgea mai tare decât o făcuse înainte mâna. Cadrul deja coborât pe mână, acum urmărea cana ce plutea infinit de lin, rotindu-se în jurul unui ax haotic spre un mai jos încă nevăzut, ușor, calm, hipnotic si dens. Stella încă simțea reverbul devenit ecou al ultimei silabe auzite; un „ie” repetat ca totul, la nesfârșit… it… it. Din cadrul depărtat, cana levita spre podea și mai avea foarte puțin până la explozie. Perdelele din laptele cafelei încetiniseră și ele, dezbrăcându-si geometria spre cunoaștere; rochii lungi ce dansau în vârtejuri puternice ca uraganele privite din spațiu. Play! Cană spartă, zgomot, liniște, Stella se hiperventilează, fumul se disipă, Jaquiron e încremenit deasupra unei cutii, fără de gânduri, la fel ca lângă apă, dar fără cizme, neîncercând să disimuleze nimic, dar la fel de fără replică.

„Liniștește-te”, își spuse Stella. „Mergi înainte așa cum ți-ai stabilit. Sunt cumpărături livrate de un curier, ai vrut chiar să îl pui să care cutia. Nu îl interesează, totul la vedere, planul e bun. Spune-i că ești în bucătărie”.

– Sunt în bucătărie!

Liniște.

va urma

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Un părinte care pune în cârca copilului decizia de a nu ieşi dintr-o relaţie disfucţională pune tot acolo şi responsabilitatea pentru viaţa lui netrăită”

Un joc al seducției

Era perfectă, indiferent de parfum

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,491 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro