Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Serialul „vieții” (1)

Peter și Clara

Luciana Petrescu okO cameră de zi. Spațioasă și luminoasă, cu pereții vopsiți în alb. O canapea roșie, confortabilă. Perne multe, roșii, dar și vreo două negre cu aplicații oglindă și margine aurie. O păturică tip tartan scoțian, cu roșu și verde.

La circa trei metri în fața canapelei, un corp de mobilier jos, tot de culoare albă. Pe el, centrat un smart TV cu o diagonală destul de mare. De-a dreapta și de-a stânga televizorului, câteva plante. Mai exact niște lucky bamboos într-o vază transparentă și un coșuleț cu cristale. Câteva lumânări mari, parfumate pe diverse farfuriuțe vesel pictate.

Pe TV rulează cu volum mediu filmul „Frumoasa venețiană” (cam prost tradus titlul din „Dangerous Beauty”). Filmul se află la secvența în care Veronica înghite o banană întreagă explicând numele latinesc al fructului și nevoia de educație unui public feminin scandalizat de gestul vădit interpretabil.

Pe canapea stă ghemuită o femeie blondă – Clara – cu părul lung, prins lejer într-un soi de coadă. Este îmbrăcată în haine de casă moi: un tricou gri deschis și pantaloni de trening bleumarin. Pe jos, într-o vagă dezordine, se odihnește o pereche de papuci de casă aurii.
În spatele și la stânga canapelei, se află o masă de lucru de patru persoane. Lemnul natur arată excepțional în lumina puternică a soarelui de primăvară. Pe masă, un laptop argintiu și mai multe hârtii în dezordine.

– Guriță! Ridică-ți poponețul grațios și treci la treabă!

Vocea bărbatului care tocmai a intrat umple camera. În glasul său, nici urmă de ironie, ci numai umor și energie debordantă. Peter este un tip înalt, șaten-roșcat, cu un pic de barbă și mustață. Nu chiar lumber jack style, ci mai aproape de versiunea David Beckham. Poartă o pereche de blugi clasici și o cămașă albă, ușor descheiată la gât. Mânecile sunt suflecate aproape de coate, astfel încât îi poți vedea brațele puternice și bronzate.

Femeia sare de pe canapea ca în desene animate apoi pufnește într-un râs molipsitor.

– Vai ce m-ai speriat!

– Știu!

Peter răspunde scurt și foarte amuzat, apoi continuă.

– Asta era și ideea. Ce-ai zice dacă totuși ne-am apuca să scriem afurisitul ăla de scenariu pentru care am luat avansul și avem termen de predare săptămâna viitoare? Nu de alta, dar chiar intenționez să încasez fiecare centimă din contract și dacă nu ne mișcăm mai repede nu o să fie bine.

Clara îl privește cu o mutră aparent vinovată, în timp ce se întinde.

– Termină cu pisiceala!

Peter o privește fix, între amuzament și interes, executând în minte calcule complicate despre cât timp ar pierde dacă n-ar trece la scris chiar acum. Modul în care Clara se întinde are o conotație mai degrabă de vânător decât de pisică vulnerabilă. Parcă îi pândește matematica să-l prindă cu garda jos. Hmm… Într-o fracțiune de secundă, se decide să o fiarbă la foc mic și s-o facă să scrie. Mult și repede. Este suficient timp de joacă.

La rândul ei, Clara îl privește pe Peter intuind exact decizia lui. Strâmbă din nas la gândul că nu primește pe loc ce își dorește. Cu o mișcare bruscă, se dislocă de pe covorașul aspru și se duce spre Peter. Din trei pași ajunge la el, îl apucă fără eleganță de guler, îl trage înspre ea și îi lipește o pupătură răsunătoare și răzbunătoare în același timp.

– Îți pun de-un ceai?

– Te rog. Eu pregătesc masa.

– Vai, dar ce draguț! Cine nu te știe ar zice că a dat romantismul peste tine. Iar mă încarci c-o serie de notițe pe șervețele, post it-uri și alte bucățele?

Clara este în plină formă. Lenea s-a scuturat, mintea s-a focusat. Vorbele i s-au activat și este gata de scenarită cronică. În timp ce rezolva rapid niște ceaiuri cu mesaje faine de la Yogi Tea, Peter își întinde notițele pe masa de lucru.

– Treci odată la tastele alea că mă apucă damblaua!

Peter râde în timp ce frige o palmă jucăușă peste dorsala învelită în jerse a Clarei.

– Iar te lauzi?

– Ia uite la ea, ce mușcă azi!

– Îhâm… Așa îi zice acum? Mușcă?

Clara îl privește fix în ochii caramel pe Peter. Acesta începe să-și schimbe ușor culoarea, dar nu cedează.

– Ok, Ok, Carrie Bradshaw în devenire! Hai să văd ce-ți poate pielea.

Femeia zâmbește diabolic și se așază pe scaun cu un picior sub ea. Trage repede laptopul pe marginea mesei, îl deschide și plonjează în focurile creației.

– Ești sigură că o să prindă? Patru gagici? O blondă, o roșcată, o brunetă și o șatenă?! Ai fumat ceva? E sooooooo expired toată ideea!

Peter face roată în jurul mesei în timp ce Clara se cocoață cu totul pe scaun. Ba chiar îl balansează periculos cu piciorul gol împingând concentrată în marginea mesei.

– Că ideea ta cu trei gagii o fi mai șmecheră! Zici că ești în Marea Mahmureală!

– Mori de invidie dacă personajele principale sunt masculine?

– Nu! Am zis eu așa ceva? Știu ca avem de scris o ciudățenie de ironie meets parodie meets miștocăreală fină, dar cred că trebuie diversitate!

Ambii vorbesc pasional. Gesticulează larg și păstrează o distanță fizică suficient de mare încât să nu se atingă. De câte ori lucrează împreună, tensiunile tind să se adune rapid și metodele de refulare cele mai plăcute ajung într-o singură direcție.

Nu există animozitate între ei. Este o dispută constructivă. Unicitatea lor rezidă tocmai în chimia nebunească pe orice palier și în capacitatea de a explora o sumedenie de dimensiuni fără atașament emoțional. De fapt, în momentul în care simț emoțiile, știu că au găsit diamantul de șlefuit.

– Fă-o pe Stella!

– Ce vrei să spui?

– Fă-o pe Stella. Gândește ca o divă. Ești piesă!

– Dar Stella și Jaquiron sunt povestea noastră. E prea intimă pentru Serialul „vieții”!

Clara îl cercetează pe Peter cu ochii verzi scăpărători. Peter se trântește pe scaunul din fața ei, își pune coatele pe masa și strânge pumnii. Cămașa albă se mulează ritmic pe corpul său.

– Clara, tocmai asta este și ideea! Este jocul nostru. Nimeni n-o să înțeleagă adevărul, dar vor muri de curiozitate. În loc să le vindem ceva comercial, hai să le dăm un leac de vise.

– Tu te gândești la ciuperci psihedelice, admite!

Clara râde, dar ideea nu-i displace deloc.

– Nu la ciuperci, ci la ce ți-aș face ție, dacă am termina mai repede scenele astea. Na! Am zis-o!

Nici urmă de îndoială, Peter chiar spune ce îi trece prin minte. Clara se îmbujorează ușor, strâmbă iar din nas și scrie mai departe.

***

După vreo două ore, Peter recitește tot ce lucraseră cu Stella și Jaquiron.

– Nu e rău deloc!

– Știu.

Clara nu este o femeie modestă. Niciodată!

– Deja simt cum crește contul din bancă!

Peter rânjește ca un înge-drac.

– Ar fi bine să-ți crească și alte lucruri! îl taxează Clara urgent.

Peter se ridică de pe scaun și o trage pe Clara în picioare. Fiind mai înalt decât ea, reușește s-o facă să se ridice natural pe vârfurile degetelor goale. Clara râde cu poftă în timp ce-și dă capul pe spate.

Peter o privește o secundă infinită, ca o stană de piatră. Nu zâmbește, nu râde, nici măcar nu respiră. Dintr-odată, prinde viață.

– Bitch!

braserie Paris

Clara si Peter?

Andrei TrandafÎntre timp, pe paginile scrise, fără habar de camera de zi cu pereţii albi şi canapeaua roşie, jucăuşii închipuiţi îşi petreceau după-amiaza pe Champs- Élysées la restaurantul Fouquet’s, evident, pe terasă. Fumau mult. Adorau restaurantul şi pentru că le era la jumătatea distanţei dintre Arc şi începutul grădinilor. Veneau mereu cu metroul, ajungând într-unul din capetele bulevardului şi profitau feeric de mersul pe jos până acolo. Era ceva de mers, dar era exact acea distanţă prea aproape ca să iei o maşină şi uşor departe, dar totuşi rezonabil de mers pe jos. Nu, un taxi ar fi fost mereu mult prea impersonal. Chiar dacă se lăsa uneori cu întârziat, le plăcea de fapt, mustrarea ştrengară pe care şi-o aruncau (cu siguranţă că Stella întârziase intenţionat de cateva ori, doar ca să nască zâzanie. Era aventura lor de oraş).

Şedeau pe scaune metalice cu pernă moale adăugată, în rând cu celelalte, dispuse ca în sălile de audiţii şi la teatru, îndreptate mereu spre stradă, în spectacolul oamenilor ce, pur şi simplu, trec. Unii spre Arc şi ceilalţi spre grădini. Nimeni nu venea spre sau nu pleca de lângă ei. Totul pe orizontala orizontului lor prea bine cunoscut, familiar şi reconfortant. Era peisajul sigur, lipsit de neprevăzut care îi lăsa să gândească în rigoarea unei hărmălăi care nu făcea zgomot. Reflectau în surdina străzii, cu mintea în depărtări, asigurându-se ştrengar că niciunul dintre ei nu îşi părăsise locul sau nu îşi schimbase poziţia. Regula lor nescrisă era să îşi schimbe gândul odată cu orice gest al celuilalt. Aşa creau. Păşeau alături în gând, simţindu-se ca nimeni alţii, făcându-şi virgule şi puncte din mişcări, mirări din tresăriri, spaime din tuse, dragoste din zâmbete şi tristeţi din ochi inchişi. Se tachinau ca înainte vreme, definindu-şi atracţia prin asta. Se înţepau ca să se prindă de mâini, încruntându-se pentru un sărut. Iar când ţipau, era de acţiune (aici deja se amesteca totul).

– Mai vrei? întrebă Stella absentă.

– Doar n-oi vrea să te opreşti acum?! sări el ca ars.

– Cafea, Jaquiron… Cafea.

– A, da. Mersi. Fără lapte şi zahar, aşa cum iese ea.

Stella se ridică lin şi pedant ca-ntotdeauna, îşi scutură paltonul de praful real-imaginar al oraşului, îi mai aruncă o ocheadă seacă plină de subînţeles ca să îl provoace şi plecă spre înăuntrul restaurantului. Rămas singur, Jaquiron reveni la realitate şi îşi aprinse o ţigară (doar astazi, a câta oare…?). Fuma mult. Fumul se înălţa gros şi nederanjat ca o pâclă, în lipsa oricărei adieri. Îşi lăsă capul pe spate ca să îi observe înălţimea la care avea să se împrăştie. Concentrat, cu privirea urcându-i alături de norul toxic, nu mai reuşise să o focalizeze pe Stella aplecată deasupra lui. Îi simţi doar buzele umede apăsate pe gură, împreună cu vârful de nas subţire pe bărbie. Îi reveni şi privirea din fum, pe gâtul ei alb. Închise ochii şi zâmbi. Cât despre Stella… şi ea, cu pleopele lipite, simţi pentru prima dată un zâmbet cu ochii închişi… Simţi cum parcă i se dezlipeau buzele de ale lui, fără să plece, însă. Simţea cum ar vrea să apese și mai tare, ca să îşi regăsească strânsoarea şi apăsarea de la început, dar ale lui, tot se dezlipeau fără să plece. Abia când îi veni şi ei să râdă, îi înţelese surâsul… Ce clipă de minune neaşteptată…. MIRABIL! Îi mângâie obrajii fumătorului şi se desprinse, lăsând în spate o mână care încă îl mai atingea, asigurându-l că nu pleca nicăieri, ci doar se aşeza ca să îi fie mai sigur alături. Un ospătar cu uniformă impecabilă lăsă două cafele pe masa, una cu de toate pe lângă ea şi una, cum ieşise ea.

– Hai în Port, o surprinse Jaquiron hotărât. Ne plimbăm pe mal şi vedem ce ne mai reflectă apa.

– Şi cafeaua? Doar n-o vrei iar la pachet? (de fapt, nu îşi amintea decât de o singură dată, când erau mai mici şi se grăbeau, încă somnoroşi).

– Las-o.

– Fumez o ţigară şi mergem.

– Fumezi mult, mândro…

Stella zâmbea amuzată de absurdul adorabil-acceptabil (îngrozitor, când voia ea ceva) de care deborda Jaquiron. „De asta l-oi iubi…?”
Se ridicară, făcură stânga-mprejur şi o luară pe George V până la apă. Pe Pont de l’Alma, de nicăieri, Jaquiron începu să-şi simtă un gol crescendo în stomac şi se făcu distrat de ceva, ca Stella să nu îi observe căderea de dinăuntru. Mersul părea că i se răreşte necontrolat spre oprire şi când îşi dădu seama că Stella începea să priceapă că nu mai este în dreptul ei, se aplecă brusc mimând un şiret descheiat. Stella se intoarse spre el şi întrebă scurt:

– Ce?

Jaquiron era îngrozit de lipsa şocantă a sforilor la cizmele sale (ferm convins că era prima dată în viaţă când uitase cu ce era încălțat). Consternat si perplex, aruncă în vânt un „unde e un şiret când ai nevoie de el?!” pentru sine. Stătea blocat pe vine legându-se la nimic, resimţind doar golul din stomac care deja îi pusese stăpânire pe întregul său trup. Pe gol o chema Tasha… şi era vina apei.

***

– Ia, stai!

Speriată din sărut, Carla tresări la vorbele lui Peter.

– De ce să stau?!

În lipsă de răspuns, stătea pironită în loc şi uimită de dez-brăţişarea bruscă. Îmbrăţişarea ce părea că îi purta într-un loc bun și moale, cu o secundă în urmă, îi părea acum că nici nu existase vreodată. Îl simţea pe Peter precum acul unui pick-up ce zgâriase iremediabil un disc. Presimţea că dacă aveau să reia „piesa”, s-ar fi auzit pasaje apocaliptice amestecate ale unor glasuri de îngeri şi draci în simfonia „vieţii”. Oribil.

– Zi, omule!

O ignora. Încă părea că se gândeşte, dar îi lua al naibii de mult. Clara simţea deja suspensia care începea să apese atmosfera (la firul tavanului, aerul se rarefia curios). Ca o felină, sesiză totuşi pe figura lui Peter, cum începea să se aştearnă liniştirea, probabil că începuse să îşi răspundă mental. Dar pentru ea, tot mut era şi deja se gândea să ţipe mai tare decât el ca să îl trezească. Nu mai apucă.

– Cum au ajuns ăştia doi în Paris? Acum trei pagini, erau aproape morți…

I se citea deznădejdea în ochi, iar Clara era la fel de uimită.

– Păi, fix tu i-ai dus într-acolo…!

– Ştiu, isteaţo. Dar ne întreb „cum?” şi „de unde până unde?”. Ca să nu mai vorbesc de „de ce?”…

– …

Carla nu avea răspuns pentru gândurile inventate de Peter, fără să se sincronizeze cu ea.

– Tu n-ai văzut ca am amestecat tot?! De ce n-ai zis?

– Continuă tu… rosti ea, descumpănită.

– Ăştia doi n-au ce să scrie. La ei, trebuie să se viseze. Noi scriem, am scris de noi… Ce ameţeală…

O lăsă de tot pe Clara din brate, suflă peste toate lumânările aprinse și se propti în faţa geamului. Clara recunoscu instantaneu clipa deja previzibilă în care Peter renunţa la o idee, aruncând-o prin geam, în eter. Era momentul ei, her move, pe care dacă nu o făcea, pierdeau totul din ideea gândului înscris… Nu se gândea la contul obsedant care poate avea să nu mai crească, ci la el. Era al treilea gând pe care Peter şi-l arunca în ultima lună…

Va urma

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ești atât de frumoasă și… singură?

Vreau răsfăţ din partea unui stăpân de calitate

Asta se întâmplă când o tânără devine femeie măritată prea devreme

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,865 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro