Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

12 July 2018

andra„Generația de aur” a gânditorilor ieșiți de sub mantaua lui Nae Ionescu – „Profesorul”, așa cum era cunoscut în cercul intelectualilor din perioada interbelică, a rămas în istoria culturală a românilor drept un moment de excelență greu de atins până în zilele noastre: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica (înșiruirea este pur aleatorie) au demonstrat, în fața lumii, strălucirea spiritului românesc, profunzimea și autenticitatea lui. Cel din urmă va fi astăzi, cel dintâi, iar încercarea de a-l apropia cititorilor nu e deloc o sarcină ușoară. ”Să sparie gândul”, cum spunea cronicarul, pentru că o personalitate atât de complexă nu poate fi sintetizată în câteva rânduri, astfel încât să ajungă în conștiința unui public mult prea afectat de goana după existența cotidiană. Și totuși, ”biruit-a gândul” să ne apropiem: Constantin Noica (12 iulie 1909 – d. 4 decembrie 1987) ilustrează ”sentimentul românesc al ființei” prin câteva opere unice în eseistica filozofică ”Pagini despre sufletul românesc”, ”Rostirea filozofică românească”, ”Cuvânt împreună despre rostirea românească” și în modelul nostru ontologic – ”Devenirea întru ființă”. Iată cele două linii de forță ale gândirii sale hermeneutice: Cuvântul și Devenirea, unități aflate într-o relație de complementaritate infrangibilă, datorată capacității excepționale a creatorului de a intui metafizica esențelor și de a le aduce într-o sferă comună de semnificații. Cu alte cuvinte, existența (individuală și generală) e marcată de prefacere, iar acest proces continuu este redat prin puterea limbii de a surprinde cele mai fine nuanțe ale acestei transfigurări.

Cu toate acestea, nu voi recurge la cărțile filozofului, ci la o scrisoare către fiul său, Rafail, ieromonah ortodox, pentru că sunt de credința că numai textele conectate la biografia autorului sunt capabile să reveleze natura sa adevărată și sensibilă, oferind calea cea mai sigură spre o dreaptă receptare a operei. Desigur, lectorul avizat va sesiza cele două niveluri ale acestei mărturisiri, unul erudit, bogat în referințe culturale din sfera filozofiei, a religiei și a literaturii, și unul sentimental, cu accente testamentare, din care am putea deprinde un modus vivendi salvator… Această profesiune de credință, redactată sub forma unei scrisori,  a fost prilejuită de călugărirea fiului său, gest pe care filozoful l-a considerat drept o îndepărtare de lume…

Constantin-Noica-de-Dinu-Lazar-si-fiul-sau-Parintele-Rafail

Sursă foto: roncea.ro  – Constantin Noica și fiul său, foto: Dinu Lazăr

“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor” (Constantin Noica)

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci ceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvățăm dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !” (Revista “Prodromos”, nr. 8-9 din 1968)

Lecția lui Constantin Noica e simplă și demnă de luat în seamă: suntem ființe perisabile, într-un carusel antrenat de forța unui destin ale cărui frâie stau în mâinile noastre. Dacă vom înțelege că în dreapta avem Cunoașterea, iar în stânga Iubirea, vom reuși să ținem echilibrul, chiar dacă uneori vom fi năuciți de vârtejul acestui  perpetuum mobile. Viața e arta de a te bucura, iar starea aceasta e cel mai frumos cântec al ființei către Creatorul ei, un psalm cu virtuți tămăduitoare și, în același timp, un imn adresat puterii omului de a se reinventa, de a învinge inerția și de a se ridica deasupra vremurilor, prin libertatea spiritului său. În viziunea lui Constantin Noica,  Icar a învins.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Ingredientul secret

„Da, iubito, este totul în regulă…”

Jurnalul unei femei ce nu poate să mai iubească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,324 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro