2007 a fost un an de tristă amintire pentru pădurile româneşti transformate în cărţi: copacii care au supravieţuit masacrului din acel an îşi amintesc şi acum, înfioraţi, clipa în care cel mai falnic stejar pomenit vreodată a fost tăiat şi trimis cu forţa să ajute la publicarea uneia din cele mai proaste romane scrise vreodată: “Micul Abelardy. Viaţa şi opera”. De Mihnea Rudoiu.
Okey, tipul ăsta-s eu. Iar cartea ce-am scris-o e aşa plictisitoare că şi în ziua de azi o folosesc pe post de somnifer: când nu pot pune geană peste geană, citesc două rânduri din ea şi adorm ca un prunc. Pe loc. Nu dă rateu niciodată !
Din acest punct de vedere, e o investiţie foarte profitabilă. Din păcate, numai din acesta.
Singurul motiv pentru care îmi place romanul e că surprinde un personaj discutând despre un subiect care stă pe limbă multor bărbaţi: discriminarea pozitivă a femeii în numele egalităţii între sexe.
Spre exemplu, el nu înţelege de ce, în unele cluburi, femeile au intrarea gratuită, iar bărbaţii nu.
Dar ceea ce îl scoate cel mai tare din pepeni e că bărbatul trebuie să plătească atunci când invită o fată undeva. Nici nu mai ştiu la ce concluzie ajunge deoarece, cum am spus, neputând citi mai mult de două rânduri din carte şi, a doua zi, uitând despre ce era vorba în acele două rânduri, nu îmi pot aminti prea mult din ea.
Azi-noapte, neputând adormi, am căutat să recompun din memorie o parte din gândirea acestui personaj, în speranţa că mă va fura somnul. În schimb, m-am trezit scriind cele de mai jos.
Ideea egalităţii între sexe, nu-i aşa, trebuie să transceandă acele limitări pe care le numim personalitate, capacitate creatoare, forţă fizică, pasiuni, avere şi altele asemănătoare. Femeia, sub raport social, intelectual, material, e egală formal bărbatului, despre asta e vorba, corect? Drepturile şi îndatoririle sunt identice pentru ambele categorii.
Şi, atunci, de unde ideea că bărbaţii trebuie să plătească consumaţia unei femei pe care au invitat-o în oraş? Pentru că, luaţi aminte, dacă nu face unul din ei acest pas, bărbaţii şi femeile nu s-ar mai cunoaşte în veci. Aşadar, trebuie musai ca cineva să aibă iniţiativa şi, cum-necum, s-a hotărât că acest cineva trebuie să fie bărbatul. Foarte bine. Dar de ce trebuie să şi plătească? Aici îmi dă cu virgulă.
Până acum câteva generaţii, obiceiul în cauză avea o explicaţie firească. Acest sine qua non reprezenta transpunerea în cheie minoră a condiţiei sociale a bărbatului şi femeii acelor vremuri, când celei din urmă îi era refuzat accesul la educaţie, considerându-se că rolul ei primordial e acela de a îngriji gospodăria şi copiii. Femeile independente financiar erau puţine, la fel de puţine aveau posibilitatea să se întreţină singure, iar opţiunea unor alegeri personale cu privire la viaţa pe care şi-o doresc şi chiar la bărbatul pe care să-l iubească era, de multe ori, exclusă.
Bărbatul era pilonul economic central, el era cel care avea o slujbă, care câştiga bani şi întreţinea familia, prin urmare, era firesc ca el să plătească consumaţia când invita o femeie undeva.
Dar societatea a evoluat între timp, canoanele s-au schimbat şi ele, astăzi femeile sunt preşedinţi de state, sunt lideri de opinie, scriitoare, oameni de ştiinţă, creatoare de modă, conduc corporaţii cu mii de oameni, sunt la fel de educate sau chiar mai educate decât bărbaţii, câştigă la fel de mult cât aceştia, nu există job pe care un bărbat să îl deţină şi unei femei să nu i se îngăduie să participe. Inclusiv în armată, femeile pot ocupa poziţii importante în ierarhia mlitară.
Prin urmare, femeia nu mai este “al doilea sex”, cum o numea Simone de Beauvoir într-o carte, ci se află pe acelaşi palier cu bărbatul.
Şi, iaca, ajungem de unde am pornit: de ce trebuie bărbatul să plătească?
Un răspuns tipic, adânc înrădăcinat în mentalul feminin conservator, ar fi că aşa este frumos, că un bărbat adevărat, curtenitor, bla bla bla… va trebui să facă asta, dacă vrea neapărat să invite o femeie în oraş. Fireşte, dacă el vrea să plătească şi e plăcerea lui, normal, nu putem răpi plăcerea domnului, iar dacă el câştigă de trei ori mai mult decât ea, cu atât mai mult ar trebui să o facă. Însă, de unde ideea că trebuie să fie o obligaţie subînţeleasă?
Că doar ea nu acceptă să iasă la restaurant considerând plata consumaţiei o monedă de schimb în locul timpului oferit cu generozitate bărbatului. Acceptă fiindcă ar dori să îl cunoască pe cel care a invitat-o, sau fiindcă se plictiseşte acasă, sau din o mie de alte motive, dar în niciun caz, mă gândesc, pentru a mânca şi bea gratuit.
Cu toate astea, mai bine de 70% din femei sunt însetate, imaginativ și poetic, de arhetipul bărbatului binecrescut care, atunci când adresează o invitaţie, consideră că e datoria lui să plătească. Nu toate admit asta, desigur, multe chiar comit gestul de a plăti ele însele, dar adesea o fac sperând că, până la urmă, tot el va fi cel care va plăti. Şi nu e vorba neapărat de bani, de faptul că ele nu şi-ar permite să-şi plătească partea ce le revine. Invitaţia în cauză, precum şi plata aferentă de la final, îmbracă forma unei acreditări a farmecului femeii, e un fel de referinţă a statutului special de care se bucură compania ei.
Totuşi, nu ar fi la fel de frumos ca femeia să îşi plătească singură consumaţia? Fără mutre, fără presupuneri inutile, fără confirmări iluzorii. Fără a se simţi incomodată că plăteşte, fără ca bărbatul să se simtă ruşinat că o lasă să plătească.
Să fie un act natural şi simplu.
Poate părea că trivializez o problemă, reducând-o la ceva meschin, cum sunt banii, dar eu doar pun în discuţie un principiu, cel al egalităţii între sexe. Principiul egalităţii a ajuns în punctul în care începe să plătească dividende, numai că ar trebui să nu o mai facă exclusiv în contul femeii, ci şi al bărbatului…
O povestioară din alte vremuri
Ecaterina a II-a a Rusiei plantase câteva răsaduri cu florile preferate într-un colţ îndepărtat din grădinile palatului Ermitaj. Odată, câinii ei au trecut alergând peste flori, iar împărăteasa a dat ordin ca un soldat să facă de pază în acel loc, spre a împiedica animalele să le mai distrugă.
După moartea ei, s-a continuat paza în jurul acelui colţ din grădină până ce, un secol mai târziu – când ţar era Alexandru al II-lea –, generalul responsabil cu securitatea palatului din Sankt Petersburg, în timpul unei inspecţii, a dat peste soldatul care stătea de pază acolo şi l-a întrebat ce păzeşte. Acesta a dat din umeri că habar nu are.
S-au făcut cercetări în arhivă şi, bineînţeles, s-a descoperit motivul: atât că, între timp, răsadurile cu flori ale împărătesei dispăruseră de foarte mulţi ani, iar în acel loc nu se mai găsea nimic. Era doar iarbă.
Morala poveştii, în caz că v-a scăpat, e că inerţia socială, cutumele şi obişnuinţa ne împing să facem lucruri care, valabile şi necesare cândva, ulterior îşi pierd rostul. Noi înşine percepem multe ritualuri ca fiind desuete şi fără noimă, dar, neavând curaj să le opunem o rezistenţă critică, le îndeplinim în continuare, mecanic şi fără nicio plăcere.
Le facem pentru că aşa face toată lumea. Şi pentru că e mai comod. Şi pentru că aşa se zice că e bine să faci.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
