Azi nu cer nimic… Am deschis ochii şi peste tot ce credeam că ştiu despre ce voi face azi, liste de bifat, prea lungi pentru două mâini călare pe-o jumătate de neuron ostenit, peste toate, din senin în minte mi-am auzit limpede că cerul – Doamne, iartă-mă că nu ştiu să fiu mai bună !
E vineri… Acea Vineri Mare ÅŸi Luminoasă, din care trebuie trebuie să ieÅŸim măcar un picuÅ£ mai curaÅ£i la gând…
E liniÅŸte cu păsări cântând în ea…
ÃŽmi încep pregătirile lumeÅŸti pentru PaÈ™te ÅŸi toată oboseala, problemele, tot ce a fost ieri am pus deoparte. ÃŽmi e liniÅŸte în casă, nu mă îndur nici să deschid un radio sau altceva…e încă bine aÅŸa…
M-am trezit gandindu-mă la bunica…ce-ar fi făcut ea azi…cum aÅŸ fi stat eu micuţă, cocoÅ£ată pe scaunul cu blăniţă de oaie din bucătărie, sorbindu-i din ochi fiecare miÅŸcare, urmărind-o atentă, fără s-o sâcâi cu întrebări multe, încercând să princep eu singurică cât mai bine tot…Cât era de iute – o femeie micuţă de statură, cu chipul luminos de…de ceva!! nu ÅŸtiu…am rămas în minte ÅŸi în suflet cu uimirea care m-a urmărit de când eram copilă, când eram convinsă că bunică mea era făcută din cozonac !! Era luminoasă ca mierea ÅŸi mirosea ca o pâine proaspăt ÅŸi curat scoasă din cuptor. Am văzut-o ani ÅŸi ani, trezindu-se la 4 dimineaÅ£a să pregătească duminici, zile de Crăciun, de PaÅŸte, ziua mea, ziua mamei, a tuturor…N-am auzit-o niciodată plângându-se de nimic, am văzut-o doar bucurându-se că reuÅŸeÅŸte să le ducă pe toate, am auzit-o cerând lui Dumnezeu doar putere să iasă la liman, să se ridice ÅŸi să meargă mai departe cu capul sus ! “Fără să-i sufle nimeni în ciorbă” – cum ar fi spus ea. N-am auzit-o vaitându-se de nimic nici când rămăsese o mânuţă de om, doar ochi ÅŸi ÅŸtia că e aproape de sfârÅŸitul drumului… atunci doar a tăcut!
M-am trezit gândindu-mă la străbunica mea… Cealaltă Berbeacă a familiei, oaia neagră în tinereÅ£ea ei… Cum a fugit ea de acasă cu omul ei, la 18 ani, pentru că între iubirea lor ÅŸi restul lumii, stăteau pământ, bani, regimuri politice ÅŸi alte nimicuri. Åži-a luat neîntrebată de nimeni salba ei de bani de aur, zestre dintr-o comoara găsită, ÅŸi dusă a fost fără să se uite înapoi. N-a dat niciodată înapoi din nimic, n-a renunÅ£at niciodată ÅŸi nimeni nu cred că a priceput vreodată cum a reuÅŸit ea mereu să facă tot ce ÅŸi-a pus în minte, fără să se vadă luptă, chin sau zbatere. Mi-o amintesc cosând sub prunii din grădină, în liniÅŸtea amiezii când toÅ£i dormeau…trezindu-se înaintea zorilor să frământe pâine în covata imensă de lemn, mergând prin curte cu toate animalele alai tăcut după ea ca după cine ÅŸtie ce zeitate întruchipată, mângâind puii galbeni abia răsăriÅ£i din ou, creÅŸtetul mieilor, mustăţile pisicilor prinse la oala cu smântână. Mi-o amintesc tăcând ÅŸi privind, împacându-l pe omul ei întru viaţă după ce pierduseră tot în ’54…Mi-o amintesc trăind ! La străbunica mea am văzut cel mai viu întâmplându-se minunea asta, toÅ£i cei 106 ai ei !
M-am trezit gândindu-mă la mama. Tânără, copilă, frumoasă, balerină, muzică, zâmbet de octombrie, ochi verzi cu sălcii unduind triste câteodată, ascunse în ei, libertate, văzduh, mare, nisipuri de dor, cărÅ£i, pagini răsfoite la nesfârÅŸit. Nu mă pot gândi la mama altfel. N-am putut învăţa de la ea multe din toate astea… sunt doar ale ei, ÅŸi în lumea mea, ea le-a inventat ! Mi-e drag de noua ei liniÅŸte, de cum poate plânge ÅŸi râde în acelaÅŸi timp, de cum începe să respire din nou liberă, sub aceeaÅŸi copaci frumoÅŸi care le-au umbrit de arÅŸiţă prin vreme, pe mama ÅŸi bunica ei… Mi-e drag că se se regăseÅŸte, că îşi scrie amintirile, că nu se sătură să caute altele, că nu oboseÅŸte să înceapă, că are tinereÅ£ea de a trece noaptea fără să poată lasă din mâna o carte iubită. Mi-e cel mai drag că zâmbeÅŸte! Din nou !
Azi nu cer nimic… azi respir cu palmele împreunate – “MulÈ›umesc!”
M-am trezit înÅ£elegând limpede cum eu fac parte din ÅŸirul vieÅ£ii lor…ele sunt treimea mea de Femei! Cum suntem împletite, cum am primit darul ăsta incredibil ca pentru ceva timp să fim toate, în aceeaÅŸi viaţă… să ne cunoaÅŸtem, atingem, contopim.
Astăzi, bunica mea Ioana ar fi luat din sufletul ei ÅŸi ar fi făcut cozonacii ÅŸi bucatele noastre dragi pentru ca noi să zâmbim a sărbătoare…străbunica mea Ana ar fi copt pâinea care ne-ar fi amintit că suntem Acasă…iar dacă ele două încă ar fi, mama mea Elena ar fi din nou o copilă blondă cu ochii de iarbă, dansând în soare, fie doar ÅŸi numai pentru ochii noÅŸtri.
Eu… eu le privesc încă uimită, pe toate trei, dansând în sulfetul meu, ursitoare de viaţă, aducându-mi în dar dragoste, putere, zâmbetul că mă pot ridica din orice greu, credinţă, liniÅŸte, privirea dreaptă, libertate, împăcare, lumină, copaci, rădăcini, păsări, zbor, minuni ÅŸi Lumină !
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut să le pot primi.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am ştiut şi încă mai învăţ cum să fac asta.
Mulţumesc treimii mele de Femei de la care am furat mesera de a trăi.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Foștii care nu vor să părăsească colecția
Ce a ajuns să mai însemne iubirea?
Elizabeth Gilbert revine cu o carte de memorii tulburătoare: All the Way to the River
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
