Azi nu cer nimic… Am deschis ochii şi peste tot ce credeam că ştiu despre ce voi face azi, liste de bifat, prea lungi pentru două mâini călare pe-o jumătate de neuron ostenit, peste toate, din senin în minte mi-am auzit limpede că cerul – Doamne, iartă-mă că nu ştiu să fiu mai bună !
E vineri… Acea Vineri Mare şi Luminoasă, din care trebuie trebuie să ieşim măcar un picuţ mai curaţi la gând…
E linişte cu păsări cântând în ea…
Îmi încep pregătirile lumeşti pentru Paște şi toată oboseala, problemele, tot ce a fost ieri am pus deoparte. Îmi e linişte în casă, nu mă îndur nici să deschid un radio sau altceva…e încă bine aşa…
M-am trezit gandindu-mă la bunica…ce-ar fi făcut ea azi…cum aş fi stat eu micuţă, cocoţată pe scaunul cu blăniţă de oaie din bucătărie, sorbindu-i din ochi fiecare mişcare, urmărind-o atentă, fără s-o sâcâi cu întrebări multe, încercând să princep eu singurică cât mai bine tot…Cât era de iute – o femeie micuţă de statură, cu chipul luminos de…de ceva!! nu ştiu…am rămas în minte şi în suflet cu uimirea care m-a urmărit de când eram copilă, când eram convinsă că bunică mea era făcută din cozonac !! Era luminoasă ca mierea şi mirosea ca o pâine proaspăt şi curat scoasă din cuptor. Am văzut-o ani şi ani, trezindu-se la 4 dimineaţa să pregătească duminici, zile de Crăciun, de Paşte, ziua mea, ziua mamei, a tuturor…N-am auzit-o niciodată plângându-se de nimic, am văzut-o doar bucurându-se că reuşeşte să le ducă pe toate, am auzit-o cerând lui Dumnezeu doar putere să iasă la liman, să se ridice şi să meargă mai departe cu capul sus ! “Fără să-i sufle nimeni în ciorbă” – cum ar fi spus ea. N-am auzit-o vaitându-se de nimic nici când rămăsese o mânuţă de om, doar ochi şi ştia că e aproape de sfârşitul drumului… atunci doar a tăcut!
M-am trezit gândindu-mă la străbunica mea… Cealaltă Berbeacă a familiei, oaia neagră în tinereţea ei… Cum a fugit ea de acasă cu omul ei, la 18 ani, pentru că între iubirea lor şi restul lumii, stăteau pământ, bani, regimuri politice şi alte nimicuri. Şi-a luat neîntrebată de nimeni salba ei de bani de aur, zestre dintr-o comoara găsită, şi dusă a fost fără să se uite înapoi. N-a dat niciodată înapoi din nimic, n-a renunţat niciodată şi nimeni nu cred că a priceput vreodată cum a reuşit ea mereu să facă tot ce şi-a pus în minte, fără să se vadă luptă, chin sau zbatere. Mi-o amintesc cosând sub prunii din grădină, în liniştea amiezii când toţi dormeau…trezindu-se înaintea zorilor să frământe pâine în covata imensă de lemn, mergând prin curte cu toate animalele alai tăcut după ea ca după cine ştie ce zeitate întruchipată, mângâind puii galbeni abia răsăriţi din ou, creştetul mieilor, mustăţile pisicilor prinse la oala cu smântână. Mi-o amintesc tăcând şi privind, împacându-l pe omul ei întru viaţă după ce pierduseră tot în ’54…Mi-o amintesc trăind ! La străbunica mea am văzut cel mai viu întâmplându-se minunea asta, toţi cei 106 ai ei !
M-am trezit gândindu-mă la mama. Tânără, copilă, frumoasă, balerină, muzică, zâmbet de octombrie, ochi verzi cu sălcii unduind triste câteodată, ascunse în ei, libertate, văzduh, mare, nisipuri de dor, cărţi, pagini răsfoite la nesfârşit. Nu mă pot gândi la mama altfel. N-am putut învăţa de la ea multe din toate astea… sunt doar ale ei, şi în lumea mea, ea le-a inventat ! Mi-e drag de noua ei linişte, de cum poate plânge şi râde în acelaşi timp, de cum începe să respire din nou liberă, sub aceeaşi copaci frumoşi care le-au umbrit de arşiţă prin vreme, pe mama şi bunica ei… Mi-e drag că se se regăseşte, că îşi scrie amintirile, că nu se sătură să caute altele, că nu oboseşte să înceapă, că are tinereţea de a trece noaptea fără să poată lasă din mâna o carte iubită. Mi-e cel mai drag că zâmbeşte! Din nou !
Azi nu cer nimic… azi respir cu palmele împreunate – “Mulțumesc!”
M-am trezit înţelegând limpede cum eu fac parte din şirul vieţii lor…ele sunt treimea mea de Femei! Cum suntem împletite, cum am primit darul ăsta incredibil ca pentru ceva timp să fim toate, în aceeaşi viaţă… să ne cunoaştem, atingem, contopim.
Astăzi, bunica mea Ioana ar fi luat din sufletul ei şi ar fi făcut cozonacii şi bucatele noastre dragi pentru ca noi să zâmbim a sărbătoare…străbunica mea Ana ar fi copt pâinea care ne-ar fi amintit că suntem Acasă…iar dacă ele două încă ar fi, mama mea Elena ar fi din nou o copilă blondă cu ochii de iarbă, dansând în soare, fie doar şi numai pentru ochii noştri.
Eu… eu le privesc încă uimită, pe toate trei, dansând în sulfetul meu, ursitoare de viaţă, aducându-mi în dar dragoste, putere, zâmbetul că mă pot ridica din orice greu, credinţă, linişte, privirea dreaptă, libertate, împăcare, lumină, copaci, rădăcini, păsări, zbor, minuni şi Lumină !
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut să le pot primi.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am ştiut şi încă mai învăţ cum să fac asta.
Mulţumesc treimii mele de Femei de la care am furat mesera de a trăi.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
