Revăzând recent filmul Trois Couleurs: Bleu (1993) – preferatul meu din “trilogia culorilor” – mi-am pus, cu alți ochi, problema libertății, trecând-o invariabil prin cele două filtre ale culorii albastre: estetic și simbolic.
Nu-mi propun, în cele ce urmează, să fac o critică de film riguroasă (sunt convins că pe tema aceasta s-au scris eseuri suficient de multe și de pertinente) și nici să bat monedă pe genialitatea regizorului polonez Krzysztof Kieslowski (în treacăt fie spus, este suficient să vezi Dekalog, pentru a te simți minuscul ca artist, orice crezi că ai mai avea de adăugat despre natura umană). Urmăresc, așa cum spuneam și în paragraful introductiv, să-mi explic mie în primul rând ce înseamnă libertatea raportată la mesajul filmului.
Din punct de vedere estetic, când spui albastru te gândești la mare și cer – două întinderi vaste, aparent nemărginite. Crezi că acolo se află libertatea, însă de fapt e iluzie (oare și iluziile au tot culoarea albastră?). Contrar opiniei majorității, libertatea nu este definită de nemărginit sau de nesfârșit, ci de limită. Julie (Juliette Binoche în unul dintre cele mai bune roluri ale carierei) înțelege limita pe pielea ei când, aflată în spital după accidentul de mașină în urma căruia îi muriseră și soțul și copilul, intenționează să se sinucidă vrând să înghită un pumn de pastile. Ceva o împiedică să-și ducă gândul până la capăt. Și, chiar acolo, pe hotarul dintre viață și moarte, atârnă de un fir de ață libertatea. Julie alege să se agațe de acest fir de ață și își acceptă limita și destinul (ambele exclud fericirea, dar ajungem și aici ceva mai târziu).
Julie, Trois Couleurs: Bleu
La nivel simbolic, Kieslowski deconstruiește, din perspectiva realismului psihologic, sloganul care stă la baza constituirii statului francez modern – Liberté, égalité, fraternité și infuzează albastrul din tricolorul Franței (culoare care devine laitmotiv al filmului) cu o tristețe existențială fără răspuns. Nu este, evident, primul și nici ultimul artist care alege astfel de procedeu. Cu aproape un secol în urmă, Pablo Picasso pictează o serie de tablouri în tonuri de albastru – cunoscută fiind durerea resimțită în urma sinuciderii prietenului său, Carles Casagemas. De altfel, tot în zorii secolului XX se conturează în sudul Statelor Unite ale Americii genul muzical ce va purta numele blues. Ce au în comun toate aceste manifestări artistice ale tristeții cu libertatea?
La vie, Picasso, 1903. Tablou datând din „perioada albastră”a pictorului.
Ne întoarcem din nou la Julie care, vizitându-și mama la azilul de bătrâni unde era internată, îi mărturisește următorul lucru:
“Acum nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Nu mai vreau lucruri care să-mi aparțină, amintiri, prieteni, dragoste. Toate astea sunt capcane.”
Julie e de părere că tragedia prin care a trecut a eliberat-o de capcanele unei vieți conformiste, să-i spunem, și de acum înainte e liberă să trăiască după bunul plac, fără să dea socoteală nimănui. Paradoxal, capcanele de care vorbește ea sunt tocmai cele care ne fac oameni, cele care dau măsura condiției noastre fragile de animale sociale.
De ce spun asta? Fiindcă 99% dintre noi (inclusiv Julie, așa cum se va vedea la sfârșit) nu avem vocația de sfinți în pustiu. Pentru a supraviețui în deplinătatea facultăților mintale, e nevoie de prieteni, amintiri, dragoste. Suntem condamnați, dacă vreți, la întâlnirea cu Celălalt, care, oricât de meschin, laș sau trădător s-ar dovedi, e preferabil oricând nimicului ca un hău albastru din care, odată căzut în el, nu mai poți ieși. Decât, poate, rupând firul de ață de care atârnă libertatea, trecând dincolo de hotarul dintre viață și moarte, într-un nimic (ar spune unii) și mai întunecat, și mai abisal.
Julie, la rândul ei, nu poate sări peste amintiri. Oricât le-ar renega, oricât ar vrea să le uite, ele fac parte din esența ei, sunt materie vie care provoacă durere, furie, dezgust, resemnare, confuzie, îndoială, liniște. Liniștea îi este oferită și de muzică (în fond, soțul ei fusese compozitor, unul dintre cei mai renumiți din Franța și din Europa).
Astfel, muzica e cea care dă un sens nimicului din viața protagonistei noastre, după pierderea suferită. Muzica o salvează, o face să depășească albastrul ne-libertății în care își lăsase sufletul să înoate ca într-o piscină și, chiar dacă în deznodământul filmului, după o partidă de sex fără dragoste, o lacrimă îi curge pe obraz – pe fundalul coloanei sonore zguduitoare a lui Zbigniew Preisner – muzica o va aștepta și în următoarea zi să coase rana albastră pe care o poartă cu ea de când soțul și copilul i-au murit.
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Le temps d’aimer – Fețele iubirii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
