Tu ești o amazoană?

Catchy

17 February 2014

Nu știu dacă chiar așa ai formula întrebarea, dacă ai vrea să trimiți o femeie într-o excursie în istoria ei personală de unde să se întoarcă cu răspunsul modern “da, sunt o luptătoare!”. Nimeni nu știe dacă amazoanele au existat cu adevărat sau au fost doar o născocire, dar cineva s-a aventurat să le caute prin istorie de la începuturi și până azi, printre noi. Este vorba de scriitoarea Adriana Babeți și cartea ei -“Amazoanele. O poveste” – chiar este povestea lor. Și pentru că, până o citim noi, o mai trece poate o vreme, am vrut să vă spunem totuși despre ea de la cei mai harnici. Elena Vlădăreanu i-a luat un interviu Adrianei Babeți și ce-a ieșit este un minunat preambul la o lectură palpitantă. Iată.

Mi-a plăcut o prezentare, nu mai știu unde am găsit-o și nici nu o mai găsesc, dar știu sigur că există această asociere: Amazoanele – un roman de Adriana Babeți și mi s-a părut inspirată, pentru că Amazoanele, un studiu în definitiv, are și această calitate: este o poveste. Cum ați lucrat la partea această pleziristă, narativă?  

Plăcere, plăcere, dar am scos-o greu la capăt, tocmai la capitolul „poveste”. Cartea despre amazoane e, în intenție, un studiu, deci o carte academică, blindată bibliografic, însă nu aș fi dorit să adoarmă lumea pe ea. Sigur că tot ce strânsesem în atâția ani de documentare despre femeile războinice mi se părea interesant, ba chiar palpitant, dar problema era cum să fac dintr-un subiect oarecum nou la noi o carte cu două focoase, care, la prima vedere, se pot distruge reciproc: unul savant și altul, hai să-i spunem, de larg acces. Deci cum să îmbin două exigențe care se cam bat cap în cap? O șansă de start era chiar subiectul, căci despre amazoane nu prea există studii la noi, cu toate că interesul publicului pentru femeile luptătoare a crescut în ultimii ani, de când ele au invadat ecranele, ba chiar paginile unor cărți de mare succes, cum e Millenium-ul lui Stieg Larson.

Deci cum, pe ce ton să spun povestea amazoanelor și să o aduc din vechime până azi? Multă vreme am crezut că o pot face la persoană întâi, dar la recitire mi-am dat seama că era ceva excesiv în timbru, prea agresiv și cumva țanțos, chiar dacă intră în rezonanță cu stilul fetelor rele despre care scriam. Dar să o ții așa preț de peste 700 de pagini (cât a ieșit în final tipăritura) era cam aiurea. Apoi, trebuia organizată în crescendo tensiunea, căci aveam enorm de multă informație brută. Cum să o structurez, cum să ordonez capitolele pentru ca materia să curgă coerent, dar tot mai captivant? Și unde să las textul (și cititorul) să respire puțin, să se relaxeze după bombardamentul cu informații? N-a fost simplu, dar cred că am găsit o soluție atunci când am construit “Amazoanele. O poveste” ca la cartea militară, după o întreagă strategie, care se vede din chiar titlurile capitolelor: îmbărbătare, atac, incursiune, contraatac, încercuire, asalt, paradă, retragere. În interiorul lor am epicizat cât s-a putut, dar am și analizat, interpretat, explicat.

Dacă sună ceva a un fel de proză, asta se întâmplă – deliberat – în primul și ultimul capitol al cărții, în Îmbărbătare și Retragere. Acolo înfiripez o parte din povestea scrierii Amazoanelor, dar și din ce mi s-a întâmplat mie în toată istoria asta. Sunt singurele fragmente (scurte, de altfel) scrise la persoană I. În rest, se vede o neutralitate pe care cred că am mimat-o (gramatical) suficient de abil. Am înțeles că, în ciuda aspectului masiv care poate speria, în ciuda notelor de subsol și a bibliografiei, cartea s-a vândut, iar parte din cititorii cu care m-am întâlnit mi-au spus că au parcurs-o ușor și cu plăcere.

Amazoana

 Este și o carte despre dumneavoastră? Sau, formulând altfel, sunteți o amazoană?

Elena dragă, orice carte pe care o scriem, chiar și o carte de bucate, spune ceva despre noi. Până și volumele făcute în regim de mercenariat, adică executate la comandă (cum a fost, în cazul meu, “Dandysmul. O istorie”) ne developează. Un ochi atent, fără să se avânte în mari psihanalize, dibuie destul de repede ce ne mână în luptă. Dacă m-aș citi cu privire străină, la rece, fără să știu cine e A.B., aș spune rapid că autoarea cărții “Amazoanele. O poveste” are câteva probleme. Recunosc, le are. Adică le am. Aparent, așa cum mă mișc în decor zi de zi, acasă, pe stradă, la facultate sau în redacție, sunt tot ce poate fi mai opus unui spirit belicos, independent, nesupus. Mă recunosc că sclavă perfectă a datoriei, împleticită printre sarsanale, ușor hăbăucă din cauza miopiei, grijulie cu ceilalți. Vai de capul meu, sărăcuța de mine. Dar cine mă cunoaște mai în profunzime știe că am ceva oțelit că o lamă, care stă ce stă ascuns, dar și când iese… Ei bine, cartea asta cred că e teacă sabiei care (cel puțin noaptea, în vise) mă ajută să îmi croiesc pârtie pe câmpul de luptă care sunt chiar eu.

Și fără să vreau, după ce am pus această întrebare, deschizând un interviu vechi-vechi din „Observator cultural”,  iată ce găsesc (Svetlana Cârstean): „Într-o conversație cu Adriana Babeți, te  «loveşti» simultan de modestia ei naturală și de un suflu vital copleșitor, într-un cuvânt de vocația sa de amazoană deghizată în Cenușăreasă. Sau de Nikita deghizată-n Sarsanela. Vă regăsiți aici?

Păi, da. Asta cu Nikita şi Sarsanela ne-a ieşit atunci la fix.

E de bine sau e de rău? (să fii amazoană)

Să aflăm ce-a răspuns Adriana Babeți, zicem.



Citiţi şi

Un Nobel pentru cordialitate

Reacții la Nobelul lui Dylan

Cele ca tine nu vor ajunge femeile nimănui. Ele devin literatură!


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,646 views

Your tuppence

  1. Mirela Baron / 17 February 2014 17:13

    Frumos spus Sarsanela 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro