Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Un bunic sărac. Un bunic trist. Un bunic român

20 February 2019

N-am carnet. Merg cu troleul. Cu tramvaiul. Cu autobuzul. Îmi plac troleele, că-s vechi și ruginite și pline de bătrâni. Autobuzele n-au niciun farmec, iar tramvaiele sunt cele mai poetice. Poate pentru că merg încet, poate că merg pe alte rute șoselele moderne, pe șinele unui București trecut care se încăpățânează totuși să existe în prezent. Poate că seamănă cu trenurile tip personal. Îmi plac tramvaiele cum îmi plăceau pe vremuri trenurile, când erau banchete de piele care se lipeau vara de fund și te dezlipeai de pe ele ca scotch-ul de pe o mobilă. Când era o mini victorie personală să „prinzi compartimentul liber”, iar mica reușită îți făcea ziua mai bună. Când puteai să te întinzi cât erai de lung pe banchetă și să sforăi panicat că cineva o să-ți fure bagajul sau ai să ratezi stația. Când puteai deschide geamul. Când biletul erau vreo opt cartonașe grămadă pe care nu înțelegeai niciodată ce scrie. Când puteai deschide ușa dintre vagoane, în spațiul ăla lat unde țin navetiștii bicicletele și să mergi așa, cu ușa larg deschisă, privind apusul cu căștile pe urechi, cu vântul pe față, hipnotizat de orizontul în mișcare. În trenul personal, cu fundul pe scări și cu ochii la apus, am înțeles prima oară sentimentul de „spleen” al simboliștilor și am sperat să-mi pice la BAC. A picat ceva roman care pute a balegă, în schimb.

Tramvaiele îmi amintesc de acele trenuri. Nu știu exact de ce, poate că huruie la fel,  poate că îmi place pur și simplu să stau în spate cu ochii fixați pe șină și să mă hipnotizez, uitându-mă fix până în momentul în care mișcarea devine opusul ei, iar șina nu se mai îndepărtează de tramvai, ci se apropie. Da, da, știu că e o iluzie optică. Ca și planetele retrograde. Tot e faină.

În tramvai mă uit pe geam. În troleu însă, mă uit la oameni.

bunic batran fereastra

sursă foto: udaymittal.com

Cu troleul merg oamenii săraci, navetiștii, elevii, la anumite ore se transportă midlle class-ul la serviciu sau înapoi, iar, la orele boeme la care mă deplasez eu, artista, cu troleul merg bătrânii. Altă specie, iar troleul e habitatul lor.

În ziua pe care o rememorez, urcase un bunic cu nepotul lui. Nepotul ochelarist, simpatic, pre-puber, iar bunicul, foarte special. Genul de bunic îmbrăcat extrem de mișto, care mi-a dat impresia de bunic european, să zic Germania, și ar fi putut fi bunicul pe care îl admiri și care să te determine să-ți dorești să ajungi așa la bătrânețe, dacă hainele lui n-ar fi fost extrem de vechi. Un bunic sărac. Un bunic trist. Un bunic român.

Un fes de ski pe cap, ridicat în forma de stabilopod, albastru, cel puțin din anii 80′ după estetică, completat cu un buff de ski, antic și ăla, și  un fâș roz, super hipster, cool, oversized. Roz. Bocanci de drumeție și o raniță kaki în spate. Se îmbrăcase de excursie. Am zâmbit pe sub fular. La cum e traficul în București, Pantelimon – Drumul Taberei, este într-adevăr o excursie, e genul de traseu pentru care tre’ să-ți iei sandvișuri la pachet. Bine, oriunde ai merge în București, tre’ să-ți iei sandvișuri la pachet; pernuță, poate adormi, căciulă sau ochelari de soare, că până ajungi tu poate se schimbă anotimpul. Și nu exagerez. E posibil.  Faci mai mult cu autobuzul de la Otopeni până acasă decât faci cu avionul din civilizație spre România. Traficul din București a inventat expresiile „mă mănânci cu zile”, „ îmi mănânci sufletul”, „îmi toci nervii”. Și exact asta face, această gură hulpavă a ineficienței și frustrării urbane românești.

Am fantazat un pic cu privire la destinația lor și m-am oprit la ideea că merg la grădina Botanică. Poate că Bunicul, acest bun prieten universal al nepotului, l-a luat în excursie, l-a eliberat din apăsarea celor patru pereți ai blocului comunist de 10 etaje în care probabil trăiesc, sau poate l-a momit de la laptop cu posibilitatea unei aventuri urbane secrete, în doi, iar părinții au răsuflat ușurați că mai iese și el afară, la aer.

„- O să-și strice ochii de tot, dacă-i mai ține beliți toată ziua în calculatorul ăla, Cornele! Abia i-am schimbat ochelarii

– Și ce sa-i fac eu, dragă? Ce să-i fac?”

Fantezie. Nu știu. Am pus pe lângă. Poate că mergeau, pur și simplu, acasă.

Ce mi-a plăcut enorm e că bunicul era relaxat, acest bunic care ar fi putut fi foarte bine german sau suedez sau din orice țară relaxată din lume, dacă n-ar fi fost sărac și român.

Copilul n-avea stare, evident. A decis să se ridice de pe scaun și să exploreze prin troleu. Cuminte totuși, atent. Moment în care, un alt bunic român l-ar fi admonestat, l-ar fi …ceva. „Ai grijă. Vezi să nu, vezi că…” ceva, orice.  Bunicul nostru n-a zis nimic. L-a privit, l-a lăsat.  Drept urmare, copilul s-a stabilizat într-o mișcare satelit previzibilă cu întoarcere periodică la bunic.

Șoferul a pus, previzibil, o frână bruscă, genul care te dezechilibrează, cum pun șoferii de trolee frânele construite când era mama la liceu. Doamne, mă mir de cum funcționează încă. Frânele. Troleele patriei. Nu mama. Mama e bine.

Un alt bunic s-ar fi agitat. Acesta s-a mulțumit să-i întindă o mână de sprijin, copilul instinctiv s-a apucat de bară și a înțeles lecția fără să i-o mai predice nimeni. Apoi l-a mai și tachinat prietenește că n-ajunge la bara de sus.

Ce mi-a atras atenția și mai profund este că bunicul, între privirile de verificare spre nepotul explorator, se uita pe geam fără să vadă nimic, însă și vorbea singur. Din locul în care stăteam, puteam să văd exact săritura de conștiință, care se întâmpla instant, într-o secundă. E ca și cum aș fi văzut cum pe ochi se trage o jaluzea transparentă și în spatele  privirii începe să ruleze un soft. Gânduri, gânduri, gânduri, și buzele care formau fără sunet cuvinte, teorii, explicații. Iar apoi, brusc, bunicul se reîntorcea în prezent, privirea îl verifica pe nepot, nepotul era ok, și softul bunicului începea să ruleze iar.

Cred că budiștii au definiția asta a gândului maimuță, gândul care sare constant din loc în loc, zgomotos și nesimțit, care te atrage și te tachinează până te pierde în junglă. Monkey mind. Gândurile care te controlează. Gândurile pe care cazi. Bine ales cuvântul, limbă română, „cazi”.

Există, adevărat, o voluptate în a te lăsa pradă gândurilor. Mintea care lucrează, rezolvă, ordonează. Mintea are nevoie de probleme, e un computer care atât știe să facă. Să rezolve probleme. Nu, nu le și implementează. De aici și dramele. Doar descurcă gânduri și le încurcă iar ca să aibă ce descurca și le înnoadă și deznoadă și croiește și croșetează și strică și face, ca să aibă ce face, pentru că doar asta știe a face, acest computer. Monkey mind.

Toți avem.

Eu așa mi-am imaginat fericirea. Când se oprește maimuța minții din sărit și, dintr-odată, e liniște. Ia o pauză. Se uită în oglindă poate sau afară, pe geam. Se tratează cu o banană, două. Mai mănâncă un păduche de pe vreun umăr. Igiena e importantă, păduchele proteic.
Maimuța ADHD a gândurilor noastre.

Oamenii care vorbesc singuri pe stradă sunt considerați nebuni. Cei care bolborosesc în barbă, ca bunicul, în drum spre nebunie.

Toți avem monkey minds, toți cădem pe gânduri. E plăcut, intelectual-orgasmic, îi place minții să deznoade să înnoade să incurcodescurce, e fericită mintea. Când maimuța sare și face gălăgie, mintea are un sens.

„Merg pe urmele gândurilor mele” zice un personaj din Deșteptarea Primăverii.  Dar ne întoarcem rapid la realitate la câte un stimul, la fel cum se întorcea bunicul să verifice nepotul cu privirea. Suntem safe, atât timp cât ne întoarcem. Nebunie, ne… e frică de momentul în care maimuța o să ne ducă departe în desișul minții și n-o să mai știm drumul înapoi. Asta e nebunia, nu?

Bunicul nu și-a dat seama că îl privesc. N-avea cum, bunicul nu era cu totul acolo, maimuța gândurilor lui îl ducea în trecut poate sau plănuia un viitor. Mai bun, pentru nepot.

Îmi plac troleele, pentru că în trolee sunt bunici. Bunici, bunice, același lucru. Iar fiecare bunic pe care-l văd în habitatul lui, e bunicul /bunica cuiva, la fel cum bunica mea e bunica mea, iar bunicii sunt cei mai buni prieteni universali ai nepoților. Ei merg în expediții de explorare împreună. Merg cu troleul. Uneori, bunicii mai cad pe gânduri și vorbesc singuri pe stradă, dar e în regulă; și nepoții făceau la fel, când erau mici.

Guest post by Andreea Șovan

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vacanța de vară era la țară – Gâștele

Nu pot, nu vreau fără tine

Suntem copii atâta timp cât ne trăiesc părinții

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
776 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro