Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Una

14 July 2019

Poate că mai existaseră cândva femei ca Una pe pământ, altfel nu s-ar explica toată poezia lumii. Poate că toți îndrăgostiții lumii au cunoscut-o pe Una, poate că toți au iubit-o pe Una.

Uneori mi-l imaginez pe Dumnezeu în ceruri, puțin dement, puțin distrat, trăgând cu ochiul la viața Unei, trimițându-i îngeri și semne și vise numai și numai pentru a-i vedea zâmbetul. Iar Dumnezeu e atunci bătrân și blând, dar e și pervers și crud, după chipul și asemănarea oamenilor.

Alteori, mi-l imaginez pe Dumnezeu trudind la toate minunatele invenții ale secolului nostru, numai și numai pentru a nu lăsa zâmbetul Unei să se piardă.

Cuvintele nu mai sunt de ajuns, și de aceea Dumnezeu trebuie să lucreze mereu – și Dumnezeu lucrează mereu, și Dumnezeu nu zâmbește niciodată.

Câteodată cred că Dumnezeu e prea orgolios și că de fapt e îndrăgostit de propria frumusețe și că o privește pe Una ca pe o oglindă.

Și uite că nici nu știu cum am trăit zile și nopți fără să o cunosc pe Una, inima mea singură mi-o profețea și eu îmi ascultam inima și inima mea era o vijelie și eu o așteptam atunci pe Una și eu credeam atunci în Una și eu cădeam în genunchi și îl rugam pe Dumnezeu, totuși, să existe și să o creeze pe Una pentru mine.

Și mă gândeam în fiecare zi la Apocalipsă – mi-ar fi plăcut ca Una să existe nu ca să îmi dăruiască fii și fiice, mi-ar fi plăcut ca Una să existe și să mâncăm împreună cireșe cât contemplăm pogorârea neantului. Într-o dimineață am scris pe o bucată de hârtie o baladă despre Apocalipsă, dar până seara am pierdut-o.

Și Dumnezeu era, pesemne, gelos și nu îmi răspundea și Una copilărea la marginea unui oraș din sud cotropit de vipie și Dumnezeu era înfierbântat și își trimitea porumbeii să-i cânte poeme de dragoste.

Una trăia cu mama ei și o mătușă bolnavă de schizofrenie într-un apartament dintr-un bloc așezat între biserică și pușcărie și credincioșii ridicau imnuri de slavă lui Dumnezeu și apoi veneau țigăncile și își plângeau țiganii lor căzuți la închisoare, și capetele lor se plecau atunci ca ale evreilor la zidul plângerii, dar Dumnezeu rămânea neatent, și mama Unei era întotdeauna tristă și mătușa Unei avea chipul mutilat de seninătate și ea aduna zile cu mințile ei rătăcite, auzind mereu vocea lui Dumnezeu care i se închina Unei.

Și încurcate erau căile Domnului, căci uite că numai Domnul putea să îi vadă perfecțiunea Unei și sub cupola acestei magii trecea ea prin lume, elevă strălucită la compuneri școlare, cu ochii ei melancolici și părul ei banal în care noaptea se jucau degetele lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu lua chipul băieților din cartier, Dumnezeu cădea cu bicicleta și își julea genunchii și se smiorcăia ca un mucos și Dumnezeu era atunci demn de milă și îl înjurau țigăncile de mamă.

Și într-o altă dimineață Dumnezeu a văzut un bărbat împușcându-se în cap chiar în dreptul geamului de la dormitorul Unei și atunci Dumnezeu a ridicat pe brațe cadavrul acela din care picura sânge și creier și s-a făcut nevăzut pe o stradă secundară și Una nu a aflat nici atunci chipul morții.

Verile, Una mergea la părinții mamei sale triste, și mătușa ei nebună mergea cu ea, căci ea era chiar îngerul păzitor pe care i-l dăruise Dumnezeu.

Și părinții mamei sale triste locuiau în Orașul de la Malul Fluviului și Una își agăța privirea de vapoarele care se îndepărtau și visa că într-o zi o să urce pe o corabie și va călători toată lumea pe fluvii și mări și oceane, iar Dumnezeu o copleșea cu cele mai înalte speranțe și ea creștea visătoare și sufletul ei se mângâia atunci cu tot viitorul promis.

Și mătușa ei nebună hipnotiza găini și scria cu degetul pe pământ cuvinte fără sens, pe care vântul le ștergea înainte să le vadă ochii oamenilor.

Apoi venea toamna și colegii care îndrăzneau să îi smulgă Unei un sărut erau loviți năprasnic de vărsat de vânt și entorse și cucuie și amigdalită, căci unul Dumnezeu era răzbunător.

Au fost zile când Dumnezeu ar fi vrut să oprească timpul, Una să rămână așa, nici copil, nici femeie, dar nici Dumnezeu nu poate să oprească pentru totdeauna timpul, și nici măcar Una nu era scutită de viață și moarte.

Dumnezeu își neglija destinul și sângele curgea atunci în Orientul Mijlociu și oamenii își făceau chip cioplit și Dumnezeu continua să fie nepăsător, ca toți îndrăgostiții.

Trecuseră mai bine de două mii de ani de când se născuse fiul dulgherului din Nazaret care a fost săvârșit pe cruce în Ierusalim, și uite că Una a ajuns deja studentă în Marele Oraș.

Citiţi şi Fug de dragoste ca dracul de tămâie

În toamna aceea, ea purta fulgarine din mode apuse, toate hainele ei erau șic și când zâmbea în jur se făcea Parisul și norii aveau chipul Unei și ploaia care cădea neîncetat avea tot chipul Unei și vânzătorii de nimicuri din tramvaie aveau chipul ei și bătrânii șahiști adăpostindu-se în clădiri prăbușite purtau peste fețele lor banale tot chipul Unei și colegele mele de la facultatea de Arhitectură erau toate insipide și nu aș fi prezentat niciun regret dacă într-o zi aș fi citit în ziar că toate au fost găsite fără suflare din cauze necunoscute în aula Universității.

©Alex Crieger

Una rămăsese orfană de îngerul ei păzitor, mătușa sa schizofrenică murise într-o altă clipă de neatenție a bunului Dumnezeu, ceea ce i-a provocat acestuia o criză de furie care a condus la tragedii nemaipomenite în Extremul Orient. Una era indiferentă la istorie, ea studia Literele.

Eu abandonasem Arhitectura și intrasem în redacția unei gazete, ea se refugiase într-o garsonieră de la periferie și acolo asculta la nesfârșit discurile puțin ciobite cu muzica poeților ei preferați, care cântau despre cai și primăveri și iubiri și flori la revere și lumina din secolul trecut, de când oamenii încă aveau libertatea umanității lor. Își așeza discurile unul lângă altul, se înconjura cu ele, ca într-o cetate, și se simțea în siguranță, purtată pe brațe de acele simfonii nostalgice.

Eu, cum v-am spus, o așteptasem toată viața pe Una, așa că nici măcar m-am uluit când am văzut-o prima dată într-o cofetărie foarte aproape de o piață agroalimentară de unde cumpăram morcovi pentru singurul meu prieten – un iepure pe care îl țineam pe balcon și pe care îl visam noaptea zburând pe un cer negru, fără stele.

Am urmărit-o pe Una pe toate bulevardele și străzile și aleile Marelui Oraș, i-am învățat rutina, i-am adulmecat urmele pașilor și m-am îmbătat cu speranțe avortate și habar n-am ce făcea Dumnezeu în tot timpul acesta.

Dumnezeu nu avea timp să îmi asculte mie rugăciunile, Dumnezeu nu avea timp să asculte inima omului.

Au trecut douăzeci de ani de atunci. Ce înseamnă douăzeci de ani în trecerea timpului? Iepurele, firește, a murit și l-am îngropat într-o pădure și nu i-am vizitat niciodată mormântul.

I-am fost Unei umbră și câine credincios prin zăpezi și prin crize economice, am văzut-o intrând în policlinici de stat, în băcănii și în bănci și în teatre, i-am cunoscut amanții pasageri și am învățat să trăiesc zi de zi departe de ea.

Una era o planetă ciudată, Una era un soare de care nu te poți apropia și doar eu mai vedeam asta. Și ce a făcut Dumnezeu cu sine, cu ea și cu noi vă întrebați?

Dumnezeu e mereu adolescent, Dumnezeu e capricios, Dumnezeu s-a îndrăgostit de o altă tânără al cărei nume eu nu-l cunosc, Dumnezeu s-a îndrăgostit ca un descreierat și a ieșit pentru totdeauna din povestea aceasta.

Nu i-am vorbit Unei și nici ea nu mi-a spus niciun cuvânt, am așteptat-o toată viața și am privit-o îndepărtându-se prin viață în cea mai banală dintre existențe.

Una este astăzi profesoară de limba și literatură română la școala gimnazială numărul 32 dintr-un cartier mărginaș. Nu s-a căsătorit niciodată, iar frumusețea ei e de-acum stinsă.

Încă mai ascultă discurile ciobite ale poeților ei preferați. Toți poeții ei preferați sunt acum morți și ea nu a aflat niciodată că eu i-am condus pe toți pe ultimul drum și le-am scris în ziare ferparele, pentru ea.

Una nu citește ziare, ziarele au dispărut și ele, acum vând icoane pe internet, am gastrită și datorii la bănci, nu mă mai gândesc la poetul Rimbaud dormind pe străzi, nu mă mai gândesc la poetul Rimbaud clamând că viața adevărată lipsește, nu mă mai gândesc nici la acel filosof nihilist care era de părerea că numai în tristețe se pune tot sufletul.

Și nu există sfârșit nici pentru povestea Unei, am și eu, ca voi, tinerețea pierdută, noi nu ne-am întâlnit niciodată și bineînțeles că pentru dragoste, de fapt, e întotdeauna prea târziu.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



1 views




Citiţi şi

Atac de panică

“Eşti urâtă, fă!”

Depresia – dacă e, e pe bune și nu glumește

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro