Bine că ne ies tartele, că dragostea…

Radu Dumitrescu

5 December 2013

Bunicul stătea la gura beciului. Curăţa porumb pentru cele câteva găinuşe rămase prin curte şi care, pe arşiţa aia, stăteau la adăpost, ascunse care pe sub lemne, care pe la umbra vreunui gard, care făcând câte o baie de ţărână, pesemne duş rece la găini. Era cald, aşa de cald încât i se topeau amintirile tinereţii. Era încă bărbatul mândru care fusese toată viaţa lui, ardeleanul adus de istorie în Dobrogea, unde vara era cald. Cald şi tărână. Ţinea o ţigară în colţul gurii (nu fuma, doar pufăia şi mesteca tutunul, de asta avea mereu câte o rană la buze… tutunul sapă!) iar alături avea nelipsitul ibricel cu cafea. Era hipertensiv şi făcuse şi o semipareză pe partea dreaptă, iar medicul, prietenul lui de-o viaţă, îi spusese să renunţe la cafea, singurul lui viciu, acceptat de familie. „Câte o cafeluţă nea Nicolaie, atât ai voie. Câte una mică!” Iar el, bunicul ascultător, tăranul ordonat universal, ascultă şi puse în practică. O cafea zilnic. „Nu beau tată multă cafea. Nu beau, doar am tensiune. Câte o cafeluţă.” Uita însă să specifice numărul ibricelelor din care era formată cafeluţa.

Cu mâinile încă bătătorite de munca tinereţii, curăța porumb, pufăia tutun ieftin şi sorbea cafea… plăcerea lui imensă. Se gândea: „Oare mi-or veni nepoţii zilele astea? Sau or fi ocupaţi pe la oraşul lor, pe acolo…

– Neculaie, Neculaie ia ghino! Se auzi un glas subţire şi tare, un glas ce clar cerea ajutor.

Era bunica! Sau cel puţin urma femeii de odinioară. Se afla, bolnavă, pe trotuar, în partea cea mai însorită din curte. Stătea pe scaun, sprijinită de cadrul metalic ce îl folosea la deplasatul zilnic. Tot frumoasă, deşi se observa boala prin toți porii, tot cochetă, îmbrăcată cu capot curat, purtându-şi pe frunte basmaua frumos colorată. Mâinile care strângeau puternic cadrul metalic, ca şi cum nu ar fi vrut să alunece în hău, erau singurele care nu se vindecaseră de tinereţe. Ca şi la bunic, dealtfel.

– Ghino, mă Neculaie, ghino odată!

Bunicul se ridică greu, cu ajutorul cârjei, de fapt un băţ de salcâm, din salcâmul bătrân de peste drum. Încă gras, bătea suta de kile, încă falnic, deşi viaţa, şi boala, lăsaseră urme adânci pe obraz şi în suflet. Își netezi tricoul negru, cu Michael Jackson pe piept, cadou de la nepoţi, şi o luă șchiopătând (târa un picior de la accidentul vascular suferit…) spre celălalt capăt al curţii.

– Stai, Marioaro, stai că ghiu acum. Stai aşa!

– Bine, Neculaie, stau! Da’ hai odată, hai mai repede.

– Stai, fă, stai. Mă canonesc cu piciorul asta.

Era singurul dialog care șfâșie liniştea ciudată a zăpuşelii de afară. Motanul Lampă, negru ca taciunele, ridică un ochi. Nu era rost de mâncare, aşa că începu lungul drum al torsului. Era maestru în a toarce din nimic.

Dură parcă o veşnicie drumul. Era cald şi bunicul asuda pe drumul de la un colţ spre altul al casei. Se grăbea. Îl aştepta soţia lui veşnică, bunica.

Ajunse! Ostenise… Se sprijini de colţul casei, aruncă mucul de ţigară de dintre buze, ce probabil se stinsese pe drum, şi întrebă:

– Da, Marioaro… ce s-a întâmplat, ce-ai păţit?

Bunica se uită la el zâmbind, strânse şi mai tare cadrul metalic din faţa ei, trase adânc aer în piept și spuse:

– Neculaie, ce ureche îmi ţiuie?

În clipa aia nepotul, care făcea o salată de roşii în bucătărie, salată din roşii dobrogene, inima boului, roşii care miroseau de puteai scrie romane despre ele, fugi repede între ei. Bunicul era încă perplex, încă îşi trăgea sufletul, încă îşi ştergea transpiraţie de pe frunte. Nu ştia dacă să înjure sau să râdă. Încă nu înţelegea.

– Mamaie, de ce nu m-ai întrebat pe mine. Eram aici, la doi paşi. Nu-l vezi săracu’, de abia îşi trage piciorul. Şi pe căldura asta…. Ţi-aş fi spus eu!

– Nu aveam cum, mamaie, să te întreb pe tine. Nu aveam cum. Tu nu ştiai. El ştie, tac-tu! El e omul meu. Pe el îl intreb…

M-am uitat la bunicul. Era senin, pufăia dintr-o nouă mahoarcă, stătea sprijinit de casă, cu Jacksonul pe piept. Spuse scurt: „ Tu-ţii Christosu’ mă-tii, Marioaro!” şi zâmbi.

Dragostea era acolo, ţiuia prin urechi…

Ce ne iese bine şi ce ne iese rău? Habar nu am. Probabil că ne iese rău totul și ne iese bine nimic. Probabil….

Clar, însă, dragostea nu ne mai iese bine deloc. Când mai găsiţi dragoste în jurul vostru, căutaţi-mă! Am timp să mă mai gândesc…poate îmi iese bine, poate nu.

Mi-ar plăcea să îmi iasă bine o salată cu roşiile copilăriei şi o baie în țărâna lipsită de griji…

Până atunci, mi-a ieşit bine o tartă.

Aluatul: batem bine, bine, 360 g unt până îi scoatem apa din cap. Adăugăm 170 g de zahăr tos şi continuăm alergarea, până obţinem o pastă cremoasă şi fină. Înfrumuseţăm cu un ou şi îl încorporăm bine. Peste, cernem 400 g de făină şi formăm un aluat pe care îl lucrăm repede cu mâna (cu vârful degetelor, e pe bază de unt şi se topeşte!) şi îl băgăm la frigider, în folie alimentară, peste noapte…

Scoatem aluatul de la frigider, îl aşezăm pe o suprafaţă plană, plouată cu praf de făină şi îl rulăm apoi cu făcăleţul până obţinem un cerc cu grosimea de 1 cm, pe care îl punem într-o formă de tartă, îl înţepam cu furculiţa şi îl coacem în orb, adică punem peste el o bucată de hârtie de copt, peste care punem o mână de fasole sau de orez. Coacem aluatul timp de 10-12 minute la 180° C.

Crema sună aşa: 180 ml zeamă de lămâie, împreună cu 300 gr zahăr și 300 ml smântână dulce se împrietenesc toate foarte bine la foc mic. Adăugăm 8 ouă și le încorporăm perfect. ATENŢIE: focul mic, nu trebuie să coacem ouăle!!! Strecurăm invenţia şi o turnăm peste tartă. Din nou cuptor, 150° C, timp de 30-35 minute…

Poftă bună…  şi caldă!

Pe Radu îl găsiți și aici.

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Căutări…

Un bădăran înfumurat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,492 views

Your tuppence

  1. Amanţii Căii Lactee – Chef’s Pick | Catchy / 24 January 2014 16:20

    […] a fost tare călduroasă. Mi-o amintesc acum când ninge, simt mirosul colbului, parcă mă bate soarele satului în cap. În iarnă picase Ceauşescu iar eu putem, în sfârşit, să-mi port blugii rupţi, cu […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. E bine, da’ nu prea… – Life Bites | Catchy / 12 December 2013 11:52

    […] Scap extraordinar de bine lucruri pe jos. Uneori, în timp ce mă împiedic graţios de liniile dintre plăcile de gresie. Şi ştiţi ce periculoase sunt? Vai mie, câte gâturi nu era să-mi rup şi câţi genunchi aproape am julit. A, era să uit; întotdeauna reuşesc să mă redresez atât de bine în zbor, încât nu cad. Fac o dublă rotativă, un triplu şurub, dau drumul tuturor lucrurilor pe care le ţin în mână şi aterizez, cumva, tot în picioare. Ale mele, bineînţeles, că doar de-aia se numeşte performanţă. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Rucsandra / 5 December 2013 16:47

    Hai sa inversam balanta!
    Sa ne iasa dragostea… si-atunci cat de proasta ne-ar iesi mancarea, n-ar mai conta. Oricum, fluturasii din stomac au tendinta sa dea senzatia de satietate 🙂

    Thumb up 5 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro