Nu pot să te sun…

Adriana Tîrnoveanu

10 October 2016

adriana-tirnoveanuNu. Nu te sun. N-aș ști ce să-ți spun, n-aș ști de unde să încep, dar cel mai greu nu pot trece de acel „alo” ușor sarcastic, pe care-l ai mereu. Realizez că nu ai inflexiunea vocii dozată astfel doar pentru mine, doar că eu nu pot trece cu niciun cuvânt dincolo de ea. Nu, nu vreau să mă destăinui. Știu că o fac public mai bine decât într-o conversaţie comună. Poate părea paradoxal, dar am pierdut firul pe care-l primisem de la tine, cândva. Nu mai pot să trag din el alte ițe să împletesc povești. Te știu bine, te simt bine, eu sunt la vedere, deci nu trebuie să te mai îngrijoreze ceva, chiar dacă nu mereu ce scriu e echivalent cu ce trăiesc în prezent. Nu am cum să vreau să simt ezitări de… dezaprobări majore. Nu te mai ascunde, căci ştiu că e aşa. Am simţit de zeci de ori și am înţeles că mereu ne vom aduna în grija pe care ne-o purtam, dar nu în idei, în dorinţe, în planuri. Ţie ţi-s străine ale mele, mie mi-s departe ale tale. Tu eşti omul care face departajări clare; eu le amestec, aşa cum amestec membrii familei mele, punând în tablou și câini, și pisici și pe noi. Uneori, animăluțele mă ajută mai tare ca lucrurile serioase ale vietii și nu vreau să dau explicaţii de ce sunt atât de multe în viaţa mea.

Nu, nu pot să te sun. Nu mă simt atât de aproape de cei care-ţi sunt ţie, lângă suflet. Iar lor nu vreau a le spune ce dureri port. Habar n-am dac-o faci sau nu, dar sunt precaută. Recunoaşte că şi tu ai inima împărţită – mă vrei bine, te bucuri de tot ce realizez, dar ţi-e greu să înţelegi de ce par atât de teatrală când vorbim. Știi de ce? Pentru că mă cenzurez și atunci mă chinui să scot din minte ceea ce nu vreau să-ţi spun. Ai un stil direct, nu mă menajezi. Dar tai adânc şi crezi, mereu, că metoda ta e eficientă. Că trezeşti la realitate. Nu ai bănuit nicio clipă că, de fapt, mi-ai curățat bine rănile, dar ai turnat dezinfectant peste ele, fără anestezie. Iar eu nu rezist, sunt om slab. Sigur, sinceritatea ta e minunată, dar e reacţia unor percepții vizavi de ceea ce crezi tu că eu trăiesc; iar pe mine mă irită concluziile politicoase şi corecte ca propoziţii, nu neapărat prinse în adevărul meu, ci pe cel pe care ți-l imaginezi trăgând din fire necunoscute.

femeie-telefon

După ce închid, simt încă râsul tău cu îngăduinţă şi bănuiesc dezamăgirea pe care ţi-o produc deseori. Este clar că-ți imaginezi că mă risipesc, din punctul tău de vedere, că mă voi trezi în corzile vieţii, cândva, culegând floricelele invizibile ale unor cuvinte prinse în versuri sau poveşti care mâine ar dispărea odată cu mine, într-un complot al vieţii. Și de ar fi așa, aș recunoaște că a meritat, dar tu nu ai de unde ști asta, pentru că ți s-a părut mereu o preocupare care-mi fură realitățile. Nu-s naivă, știu povestea drobului de sare și nici nu-mi port pe frunte lauri cu bucurii pe care nu le înţelegi. Totul e posibil.

Niciodată n-am fost dependentă de ceva, pot renunţa, uşor, chiar și la vorbele scrise. Mi-au fost căutare de sine, mi-au dat mod de a gândi mai mult, de a vedea că o idee poate fi scoasă pe furnale diferite. Una ar purta cu ea funinginea creaţiei, alta aura de originalitate, ar fi și unele semn, pentru o vârstă când amintirile nu mai au atâtea amănunte. Nu mă folosesc de cuvinte, ci se folosesc ele de mine să-mi scoată din tăceri pelicule vii. De când scriu, mi-am adus aminte de episoade pe care le-aş fi uitat cu desăvârșire. Nu, metaforele nu îmi înfrumuseţează realităţile, nici nu pun mai mult frumos acolo unde nu există. La fel se scurge viaţa printre responsabilităţi și probleme de rezolvat, frici de tot felul, iar inima tot aşa bubuie a grijă pentru cei dragi. Dar o amorțește puțin, o îmblânzește și o ajută să strige în hăuri virtuale unde ecoul se lovește de alte inimi care se regăsesc în literele mele.

Nu, nu-mi trăiesc viaţa printre chipuri necunoscute, ci dau spectatori acelor jumătăți de oră în care se scriu nişte texte. Eu adun reacții și înțelesuri noi în alte jumătăți de oră, la cafea, când ochii mi se relaxează prin alte scrieri, ale altor oameni ce zugrăvesc realităţi. Ştiu şi că au pus gogoșari, şi că au dus copilul la şcoală, şi ca au strâns 300 de lei pentru o rochie nouă. Nu mi-au spus direct, dar ştiu. Dar împărțim o pasiune și asta mă readuce în locuri unde vreau să fiu. Mereu am fost solitară. M-am ascuns în camere largi, cu ferestre deschise, printre lucruri, trăind aşa cum cred. Nu mă plictisesc niciodată de nimic, dar de nimic; nu am timp pentru tot ce am descoperit că se poate experimenta, ştiu că aş putea împărţi cu tine unele lucruri, dar îmi alung gândul. Sunt prea bătrână să fiu mulţumită, pe deplin, de tot ce fac și, de aici, rândurile acestea. Ştiu că mă expun mereu, şi simt că îmi e bine. Dar dacă totuși am vrea să împărţim o cafea, nu-mi provoca răni și nu pune sare pe cele vechi. Nu vom trece mai departe, nici măcar nu vom apuca să sorbim prima gură. Daca simt aprobare și încurajare, merg pe drum comun, dacă nu …tu ceartă-mă în gând, căci nu pot asculta. Îți vei imagina că nu suport să fiu contrazisă sau că toţi ar trebui să joace hora lucrurilor comune în care cred, împreună cu mine, pentru a fi fericită pe deplin. Nu! Pot asculta și altfel de opinii, dar nu cele care, de la început, te închid ca la „fazan”. În definitiv, toţi suntem diferiţi, dar ceea ce ne uneşte trebuie să aibă un numitor comun, iar acela nu îmi e disconfortul pe care l-aş simţi în preajma cuiva. Nu mă judeca pentru faptul că nu plec în vacanțe și nici nu vreau să fiu în vacanțele altora. Mă bucur să știu că ţi-ai îndeplinit dorințe și că ai grijă mereu să nu sari peste asta. Nu uita că trăiesc într-un oraş turistic, în care și o plimbare pe cărări de munte e ca drumul altuia prin oraşul meu. Nu te preface că te interesează mecanismul noilor noastre preocupări de familie. E altceva și pentru mine, dar nu neg că m-aș lipsi bucuroasă de etichetări.

Ştiu că ai avea propriile completări la tot ce spun eu aici, dar azi am ales monologul pentru că dialog am doar acolo unde ştiu că mă-nalță și îmi dă aripi spre alte împliniri, nu unde mi se taie avântul, „spre binele meu”. Timpul s-a scurtat. Nisipul din clepsidră pare că se scurge cu viteză mai mare ca de obicei, iar eu nu mai simt că pot ceea ce puteam cândva. Nu te sun, deşi în mine te sun zilnic, doar că tu nu-mi răspunzi…

Pe Adriana o găsiți întreagă  aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Să îmbătrânești e un privilegiu, înțelegi?

Vreau un bărbat bun… Bine, toate vor!

Vai, cum vă mai sacrificați voi ca nouă, soțiilor, să ne fie bine!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,194 views

Your tuppence

  1. Lamiita Petre / 31 December 2016 9:27

    Nu te sun, dar telepatic iti voi transmite La multi ani si ganduri bune!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro