Periferic, al lui Bogdan George Apetri: o capodoperă a cinematografului realist

Claudia Moscovici

11 November 2012

Filmul lui Bogdan George Apetri, „Periferic” reprezintă tot ce e mai bun în noua cinematografie românească. Lung metrajul având-o în rolul principal pe Ana Ularu și produs de Saga Film în colaborare cu firma austriacă Aichholzer Filmproduktiion se bazează pe o povestire scrisă de Ioana Uricaru și renumitul regizor Cristian Mungiu pe care, totuși, Apetri a afirmat că a schimbat-o radical. Asemeni filmelor premiate ale lui Mungiu, „Periferic” strălucește prin caracterizările realiste și credibilitatea intrigii.

Înainte de a vedea filmul la Festivalul de Film Românesc din Ann Arbor, spectatorii au avut oportunitatea unică de a-l cunoaște pe tânărul regizor, de a-l asculta prezentând filmul și a-i pune întrebări. Elocvent, meditativ, cu o voce discretă, foarte onest și cu un clar simț al intenției, Apetri ne-a explicat de ce filmul său e deopotrivă înscris în și diferit de tradiția noului cinema românesc. După ce și-a luat licența în Drept la Universitatea din București, Apetri a părăsit România la o vârstă tânără, 25 de ani, pentru a studia la școala de film a Universității Columbia și a-și împlini vechiul vis de a regiza filme.

La acea vreme, începutul anilor 2000, aproape că nu se produceam filme în România. În 2007, când filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” a câștigat pristigiosul Palme D’Or la Festivalul de Film de la Cannes, cinematograful românesc deja începea să aibă o prezență puternică pe scena internațională. Devenise cunoscut pentru descrierile credibile ale realităților dure ale vieții, performanțele actoricești excelente și caracterizările incredibil de puternice. Apetri a explicat de asemenea că cinematograful românesc tinde să folosească o metodă „realistă” de a filma cadrele, fără multe tăieri și editări, caracteristice cinema-ului american și vest-european. Deși filmul său, „Periferic”, este situat cu certitudine în contextul noului cinematograf românesc prin realismul dialogurilor, situațiilor și caracterizărilor, în același timp se bazează și pe destul de multă editare, atfel că într-un anume sens putem spune că e „americanizat”. Ca privitor care nu are multe informații despre tehnicile de editare, aspectele care au ieșit în evidență pentru mine sunt realismul desăvârșit, aproape brutal și caracterizările incredibil de puternice.

Filmul se deschide cu Matilda, jucată de actrița Ana Ularu, care e eliberată din închisoare pe temen de 24 de ore, pentru a lua parte la înmormântarea mamei ei. În timpul discursului său de prezentare a filmului, Apetri și-a amintit cum Ularu fusese penultima actriță vizionată la casting. Cinci minute au fost suficiente să simtă că ea este personajul principal, „Matilda”. Intuiția nu l-a înșelat. Aparența sălbatică și maniera ei dură, urbană au făcut-o perfectă pentru rol. De la început, ea e prezentată privitorului ca o persoană oportunistă, dar și autentic prigonită de soartă. Matilda nu intenționează să meargă pur și simplu la înmormântare; e clar că dorește să folosească pretextul pentru a evada. Prima ei mișcare e să stabilească o întâlnire ulterioară cu un șofer, în portul Constanța, astfel încât să ia o ambarcațiune care să o treacă granița, eschivându-se de la executarea restului pedepsei. Apoi se duce să-și viziteze fratele, Andrei (jucat de Andi Vasluianu), care are o soție și un fiu. Îi spune că a venit pentru înmormântarea mamei, dar Andrei e foarte sceptic. Ea nu îl vizitase niciodată fără să aibă un motiv subsidiar, care de obicei era să-i ceară bani. În ciuda faptului că e la curent cu intențiile egoiste ale sorei lui și a faptului că ea a făcut mereu familia de rușine, Andrei arată oarecare înțelegere pentru Matilda.

Totuși, soția lui Andrei, Lavinia (jucată de Ioana Flora), care e detașată emoțional și pragmatică, o respinge în mod evident pe Matilda. Ea se luptă cu soțul ei și vrea să o gonească pe sora delincventă: pe de o parte parte pentru că nu o place, pe de alta din dorința firească de a-și proteja fiul și familia de influența negativă. Ambivalența lui Andrei, sfâșiat între simpatia pentru nefericita lui soră și dragostea pentru familie, este descrisă minunat. Matilda îl informează că de data asta nu a venit să-i ceară bani. Vrea să-l roage să-i adopte fiul în vârstă de opt ani, pe Toma (jucat de Timotei Duma), pe care îl lăsase în grija indolentului ei amant și proxenet, Paul (Mimi Brănescu) până la ieșirea din închisoare. Până în acel moment, Andrei nici nu știa că sora lui are un copil. Șocat de veste și de propunere, el îi permite Laviniei să o gonească pe Matilda, făcând-o pe soție să creadă că sora venise din nou ca să le ceară bani. Deși aceasta e ieșirea ușoară dintr-o situație foarte presantă și complexă, presupune mai mult curaj decât lașitate, de vreme ce, cum aflăm mai târziu, instinctele lui Andrei de a-și proteja familia se dovedesc corecte.

Una din cele mai bune caracterizări fin film este cea a proxenetului sociopat, Paul. O personalitate de „Jekyll and Hyde” – așa cum tind să fie sociopații – Paul e prezentat seducând o tânără prostituată cu care locuiește și convingând-o să facă niște lucruri împotriva voinței ei. De exemplu, deși prietena lui prostituată e vizibil zdruncinată și speriată, el o momește să accepte să fie bătută de căre un client, pentru o sumă mare de bani, pe care proxenetul o bagă rapid în buzunar. Cu toate că se află încă în faza de curtare a noii lui victime, Paul a depășit de mult faza de devalorizare și înlăturare a Matildei, care îi cere banii pe care el i i-a promis înainte de a intra la închisoare. Abil, viclean și dubios, proxenetul începe să facă apel la sofisme pentru a se eschiva de la învoială. După multe tocmeli, se înțeleg la un procent din suma agreată inițial. Însă, de îndată ce vede că clientul pervers i-a plătit lui Paul o sumă mare, Matilda, nu cu mult mai etică decât Paul, începe să-l șantajeze cu crima – înjunghierea unui bărbat – pe care o comisese chipurile pentru proxenet. Până la urmă ajung să se încaiere în mașină pe tema banilor, vehiculul derapează într-un șanț și Paul, care nu purta centura de siguranță, moare în accident.

Matilda se îndreaptă apoi către orfelinat pentru a-și răpi fiul, pe Toma, din locul unde îl abandonase Paul. Filmul captează natura coruptă și abjectă a orfelinatului, unde un băiat mai mare deja îl vinde pe Toma pe piața prostituției. Asemeni lui Gavroche din Mizerabilii, Toma e un ștrengar adaptat la viața pe stradă. Deși Matilda reușește să-și înhațe fiul din ghearele orfanului mai vârstnic care îl prostitua, influența ei asupra lui Toma e doar temporară. În final, vedem dacă o educație coruptă făcută de către un tată proxenet și o mamă prostituată și extrema neglijare din orfelinat se vor dovedi mai puternice decât planul pe jumătate dospit al Matildei de a întoarce o nouă pagină și a duce o viață mai bună cu fiul ei peste graniță. Cu toate astea, nu este o poveste maniheistă despre bine contra rău, ci mai degrabă o luptă între două forme de corupție.

Desăvârșit și poetic în naturalismul său, „Periferic” este, în opinia mea, o capodoperă prin caracterizări, dialog și capacitatea de a capta sentimentul corupției și declinului urban ca fenomen universal, nu doar din România. Așa cum subliniază Apetri în discursul său, acest film nu se străduiește să reprezinte societatea din România în general. Nici nu face generalizări despre cei săraci și asupriți. De fapt, cred că portretul psihologic al sociopaților care încearcă să parvină în subsolurile sordide ale societății românești post-comuniste ar putea să se aplice cu ușurință unor personaje dubioase și lipsite de scrupule similare care încearcă să urce scara oricărei societăți sau oricărui guvern, din orice țară.

În estimarea mea, cel mai bun cinema contemporan este cel capabil să capteze un context și o situație specifice astfel încât privitorii să poată extrapola acea situație și caracterizările ei la cât mai multe contexte umane și sociale cunoscute. Aceasta e diferența între generalizare și universalizare. Generalizarea susține că o situație particulară descrie o întreagă țară sau un întreg popor. Cum am menționat, „Periferic” nu face asta, la fel cum nu o fac, de exemplu, nici filmele lui Mungiu. Universalizarea, pe de altă parte, dezvăluie elementele comune (sau universale) umanului în situații și cu oameni foarte specifici. Filmele lui Apetri și Mungiu fac asta deopotrivă extrem de eficient.

Caracterizările din „Periferic” sunt atât de precise și realiste încât privitorii – indiferent unde trăiesc sau din ce cultură vin – pot să le identifice. Și ar trebui să adaug că realismul este probabil cea mai înaltă formă de artă. E nevoie de mult talent pentru a face un film consitituit din straturi peste straturi de alegeri artistice foarte atente și minuțioase – începând cu povestea, continuând cu scenariul, actorii filmarea până la scenografie, costume, muzică, îndelungatul și laboriosul proces de editare – să ofere un sentiment atât de autentic. De aceea consider „Periferic” drept o capodoperă de cinematografie realistă.



Citiţi şi

Șapte filme româneşti de referinţă la Grand Cinema & More 

Trei milioane de români și restul lumii

Și a fost Cannes 2016…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,559 views

Your tuppence

  1. Cum să-ţi transformi cartea într-un film | Catchy / 16 January 2013 17:48

    […] pe personaj. Chiar eu am scris de câteva ori despre filmele lui Cristian Mungiu, Vali Hotea sau Bogdan George Apetri. Granturile pe care le-au primit ei au fost în cele mai multe cazuri suplimentate prin alte […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Claudia Moscovici / 20 November 2012 17:52

    Romania este o tara cunoscuta pentru frumusete si cultura. Dar Caragiale nu a devenit faimos prin a idealiza societatea romana. Asa nici cinenematografii romani nu se concentreaza pe ce este frumos si decent. Intr-un film, roman, schita sau piesa de teatru este mai dramatic sa te concentrezi pe probleme universale umane, caci viata frumoasa si normala de obicei nu creaza o drama interesanta pentru public.

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  3. Tudor / 12 November 2012 0:22

    dam, ceva ce nu inteleg la filmele romanesti … ne laudam pe unde te uiti la tv, in ziare, reviste cu “cele mai frumoase femei femei din lume”, dar de unde le gasiti pe uratele astea in toate filmele romanesti ?!? si nu doar ca toate-s niste urate, negre, botoase, dar in filmul romanesc femeia urla, zbiara, e isterica, nespalata, nemachiata, are dramolete si trairisme… asta ularu, care-i in toate filmele a cui nepoata, fiica este ?! pentru ca astfel nu-mi explic aceasta prezenta constanta! daca tot n-avem film romanesc… c n-avem ! – macar sa te uiti sa vezi niste femeie frumoase, elegante, cu clasa, fine si feminine ! orice bomba de film american, cel mai prost cu putinta tot te uiti la el pentru ca inevitabil apare cel putin o femeie frumoasa ! la noi cum sunt castingurile ?!

    Thumb up 4 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro