Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Uneori îmi lipseşti. Te caut

14 May 2018

«Nici eu nu-ţi pot pune toate întrebările, nici tu nu-mi poţi da toate răspunsurile
(José Saramago, „Evanghelia după Isus Hristos”)

Nicoleta BeraruCa în fiecare duminică, îmi tot zic că e timpul să merg la biserică. Vreau însă la biserica mea, dar până acolo e o bucată bună de drum, căci biserică ortodoxă găsesc doar în oraşele mari ale Belgiei: Bruxelles, Antwerpen…

Ajung, prin urmare, mai des la biserica catolică din oraşul meu. Fără mustrări de conştiinţă. Până la urmă, tot printre creştini mă aflu, îmi zic împăcată cu mine însămi. Însă aceasta este o ocazie de a reflecta la ce simt sau ce nu simt: este aceasta credinţă?, sau e doar tradiţie?, există un singur Dumnezeu?, de ce există mai multe religii?, care e Dumnezeul adevărat: Cel al creştinilor sau al evreilor? Allah al musulmanilor? Şi de ce trebuie să merg la biserică când Isus, Fiul lui Dumnezeu, se ruga pe munte sau în deşert: „În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Luca 6:12).

Atâtea întrebări, care pe câţiva dintre noi ne bântuie şi cărora nu le găsim răspunsuri.

dumnezeu 2

În „Evanghelia după Isus Hristos”, scriitorul portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatura în 1998, îşi dezvoltă cu ironie şi cinism punctul de vedere ateist, prezentându-l pe Dumnezeu ca pe o forţă supranaturală egoistă, care cere mereu jertfe – vieţi nevinovate, miei inocenţi, porumbei, sau…  oaia la care Isus ţinea cel mai mult din turma pe care o păzea.

Isus, în deşert, căutându-şi oaia:

Cine îmi vorbeşte? întrebă Isus înfricoşat.

Eu sînt Domnul.

M-ai adus aici, ce vrei de la mine?

Deocamdată nimic, dar, într-o zi, voi vrea totul.

Ce înseamnă totul?

Viaţa ta.

(…)

Te aud, Doamne, şi mă supun, dar trebuie să-ţi mai pun o întrebare.

Nu mă bate la cap.

Doamne, trebuie.

Vorbeşte.

Pot să-mi iau oaia?

Nu.

De ce?

Pentru că mi-o vei jertfi ca zălog al alianţei pe care am făcut-o cu tine.

Îţi voi jertfi alta. Mă duc la turmă şi mă întroc cât ai clipi.

Nu mă contrazice. O vreau pe asta.

(…)

Plângi?

Aşa sunt ochii mei întotdeauna, răspunse Isus.

Cuţitul se înălţă, căută unghiul potrivit pentru lovitură şi căzu cu repeziciune (…). Oaia nu scoase niciun sunet, se auzi doar un Aaaah, era Dumnezeu care suspina de satisfacţie.”

Setea de putere a lui Dumnezeu, dorinţa Lui de a deveni unicul slăvit şi iubit de popoare, le reflectă José Saramago cu cutezanţă şi persiflare în dialogul dintre Dumnezeu şi Isus, opunând antipatia pentru absolutul maliţios simpatiei pentru imperfect:

„Dumnezeu se întrerupse cîteva clipe ca pentru a aprecia efectul introducerii, apoi continuă: De patru mii de ani sînt Dumnezeul evreilor, norod din fire certăreţ şi complicat, dar cu care, (…) nu m-am înţeles rău, fiindcă mă iau în serios (…)

Eşti aşadar, mulţumit, spuse Isus.

Sînt şi nu sînt, sau mai bine zis, aş fi dacă n-aş avea această inimă neliniştită, care în fiecare zi îmi zice: (…) te încăpăţânezi să nu fii decît zeul unui popor minuscul care ocupă o parte neînsemnată din lumea pe care tu ai creat-o cu tot ce are pe ea, zi-mi tu, fiul meu, dacă pot trăi mulţumit avînd în faţa ochilor, în fiecare zi, această, să zic, vexantă evidenţă.

Eu n-am creat nicio lume, nu pot să judec.

Aşa e, nu poţi judeca, dar poţi ajuta.

Ajuta la ce?

Să-mi lărgesc influenţa, să devin dumnezeul unui număr mult mai mare de oameni.

(…)

Şi care este rolul pe care mi l-ai destinat în planul tău?

Cel de martir, fiul meu, cel de victimă, nimic nu e mai bun pentru a răspândi o religie şi a înflăcăra o credinţă. (…) un frig subit îngheţă membrele lui Isus.

(…) vor muri oameni pentru tine şi pentru mine.

Oamenii au murit întotdeauna pentru zei, chiar pentru zeii falşi şi mincinoşi.

Zeii pot minţi.

Pot.”

Simpatia pe care o simţim în romanul lui Saramago pentru nedesăvârşit, o resimţim şi în romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Evanghelia după Pilat.” De data aceasta, suntem confruntaţi cu punctul de vedere al unui credincios, E.E. Schmitt, fiind un scriitor prolific, ce tratează în multe din scrierile sale aspectul religios sub diferite forme: „Copilul lui Noe”, „Domnul Ibrahim şi florile din Coran”, „Milarepa”, „Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată”, … În „Evanghelia după Pilat”, Isus o vindecă pe soţia lui Pilat din Pont, Claudia Procula, fapt ce-i atrage încrederea şi afecţiunea acesteia: „Nu-mi poţi face asta. Fără Yeshua, nu aş mai fi pe lume.” îi spune ea lui Ponţiu Pilat, ştiind că acesta îl va judeca pe Isus. (…) „Datorită lui, am acceptat că nu am putut avea copii. Yeshua m-a salvat. Salvează-l la rândul tău.” Dar încercările lui Pilat de a-l salva pe Isus, eşuează din cauza marilor preoţi evrei. Asistăm în romanul lui Schmitt la procesele de conştiinţă pe care acesta şi le face în legătură cu condamnarea lui Isus, procese de conştiinţă pe care i le comunică prin scrisori şi împăratului roman: „În afacerea Yeshua, am încercat să salvez raţiunea, să o salvez cu orice preţ împotriva misterului, să salvez raţiunea până la irezonabil… Eşec! Am înţeles că există  de neînţelesul. Aceasta m-a făcut mai puţin arogant, mai puţin ignorant. Am pierdut certitudini – certitudinea de a fi stăpân pe viaţa mea. (…) înainte eram un roman care ştia; acum sunt un roman care se îndoieşte.”

Iată ce mărturiseşte autorul „Evangheliei după Pilat”: „Cum de-am avut curajul să scriu în numele lui Isus? Un ateu nu ar avea nicio jenă pentru aceasta, în timp ce eu, care am primit credinţa în Sahara şi a cărui spiritualitate se poate califica, după studiu şi timp, drept creştină, eu transgresez continuu o interdicţie, îmi uzurp dreptul în fiecare clipă, nesocotesc caracterul sacru al Evangheliei. Justific acest curaj prin scopul cărţii mele: să-l însufleţesc, să ni-l apropiem pe acest Isus, a cărui figură s-a estompat de-a lungul secolelor, (…) ale cărui ţipete, îndoieli şi curaj sunt ignorate, asfixiate de Biserică, care pentru a-i da poporului încredere, a vrut să prezinte un Dumnezeu liniştitor, sigur de el, conştient de destinul său.”

Credinţa şi necredinţa sunt atât de apropiate una de cealaltă – ca şi interesele lui Dumnezeu şi ale Diavolului, în opinia lui Saramago: „tot ce-l interesează pe Dumnezeu îl interesează şi pe Diavol.”

Voi reuşi să fac diferenţa între tradiţie şi credinţă?  E un sacrilegiu să-mi pun întrebarea: cred sau slujesc tradiţia? Cristian Mungiu precizează, într-un interviu acordat la HotNews România, în 2012, că este foarte nepopular să ai opinii despre biserică, că acesta este un subiect tabu şi că, după părerea sa, nu exista niciun lucru pe lumea asta care nu trebuie pus la îndoială. În proporţie de 80-90%, românii consideră că sunt ortodocşi practicanţi, dar suntem cu adevărat un popor atât de religios? se întreabă Cristian Mungiu, invitându-ne să reflectăm odată cu el asupra acestui lucru.

Deci, da, te caut mereu. Unde eşti? Eu ce să cred?

A te îndoi şi a crede sunt acelaşi lucru. Doar indiferenţa este atee.” (Eric-Emmanuel Schmitt)

(Traducere franceză-română a fragmentelor din „Evanghelia după Pilat” de E.E. Schmitt de Nicoleta Beraru)

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Anatomia unei dureri

Sunt mici. Dar mulți. Foarte mulți. Prea mulți…

De la trădare încep să se strice toate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,600 views

Your tuppence

  1. Alexandra / 14 May 2018 12:13

    Fain de tot ce ai impartasit tu aici cu noi. Multumesc

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro