Sfârșitul nu-i aici

Alecu Racoviceanu

27 September 2013

Florian Pittiş ( 4 octombrie 1943 – 5 august 2007)

Moţu Pittiş ( 5 august 2007 – 5 august 20… )

Mă aveam la îndemână. De unde stăteam, trebuia doar să întind mâinile şi să iau în palme boţul de plastilină neagră de pe masă şi să mă modelez. Am rupt o bucată mai mare şi am început să-mi fac un cap. Îl alungeam, mi-am făcut un grumaz gros, puternic şi, din câteva bucăţele colorate mi-am făcut o coamă mare. Eram un cal… Şi eram mândru de mine. Simţeam că, dacă trag aer în piept şi-l scot apoi fornăind pe nări, zarea se va rupe-n două, făcându-mi loc să trec, prin măruntaiele ei, spre alte lumi… dar în cealaltă lume ce era? Copitele mă dureau călcând pe asfalt. Nechezatul se lovea de ziduri şi se întorcea în mine. Mă măcina. Ca şi spaima de “caii” de fier care îmi tăiau calea. Oare aici e sfârşitul?

M-am strâns în palmă şi trupul mi s-a micşorat. M-am retuşat şi păream un lup. Mi-am făcut colţi uriaşi şi i-am rânjit la lună. Aveam pe limbă gust de sânge, iar în coaste simţeam răsuflarea haitei alături de care vânasem. Mă voi lupta cu fraţii mei până voi deveni şef sau voi muri, aveam chemarea asta în fiecare fibră a mea… Am vrut să ştie asta şi Luna şi mi-am arcuit gâtul şi am aruncat un urlet direct în discul ei albinos… Am lovit-o în plin, părea că a explodat şi a aruncat peste pământ o lumină aurie, cum numai fratele ei mai mare putea până atunci să facă! Dar în lumina aia crudă am văzut că mâncasem dintr-un hoit. Nu sânge aveam în gură, ci putrefacţie. Haita dispăruse, erau doar umbrele mele multiplicate pe caldarâm, eram singur, lipit de un zid urât ce sprijinea şi nişte tomberoane. M-am strivit între degete chiar înainte de a crede că acele tomberoane ar putea ascunde ceva bun… Să fie ăsta sfârşitul?

În palmă m-am lungit, picioarele din faţă deveniseră mâini. Eram om. În capul de plastilină puneam gânduri, visuri, planuri… mergeam animat de ele şi căutam chei să le împlinesc. Nu-mi stătea nimic în cale, un armăsar fugi din drumul meu, undeva, într-un gang, vedeam doi ochi roşii, flămânzi şi speriaţi. Am găsit prima cheie şi uşa ei. Am intrat şi primele secunde am fost fericit, împlinit. Era primul vis materializat, dar… Eram singur, zidurile, frumos ornate mă apăsau. Uşa dispăruse, nelăsându-mă să ies să caut alte chei… Era oare ăsta sfârşitul?

M-am aruncat înapoi pe masă. Nu mai aveam nicio formă. Am întins mâna şi am apăsat butonul combinei. Lăsasem urme lipicioase de plastilină pe tastă. Aveam să le şterg mai încolo… peste 4 minute şi ceva… poate atunci mai încerc şi nişte figurine noi.

PS Puţine personalităţi au reuşit să se remodeleze de atâtea ori cum a făcut-o Florian Pittiş. Silit sau de bunăvoie, mânat de pasiuni sau de nevoi, a reinventat pentru noi divertismentul tv, teatrul, muzica, fie ea rock sau folk, plăcerea de a urmări un film documentar… lista ar putea fi uriaşă, dacă ne-am încăpăţâna să cuprindem tot ce a schimbat acest om în viaţa noastră.

Pe 5 august 2007, vestea morţii sale a îndurerat o ţară întreagă. Cred că în acea zi melodia Sfârşitul nu-i aici a fost cea mai difuzată din România. Mulţi au redescoperit-o atunci, alţii o ascultau pentru prima oară, toţi trăindu-i valenţa dublă, optimist-pesimistă…

Piesa e o traducere după Bob Dylan ( Death is Not the End) şi apare pentru prima oară pe al doilea album, din 1996, al formaţiei Pasărea Colibri.

PPS Mulţumesc Andei Pittiş… în puţinul timp petrecut în preajma ei am înţeles cât e de greu să păstrezi intactă imaginea unui om care, chiar şi după moarte, pare flămând să se remodeleze permanent.

PPS PPS Pe 6 octombrie, patru artiști dedică un spectacol memoriei lui Florian Pittiș, un om pe care nu mă pot dezvăța să-l iubesc la fel de mult ca atunci când trăia. Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș, Mircea Baniciu Baniciu și Mircea Vintilă vor împleti ”Tandrețuri pentru femei” și le vor arunca la picioarele spectatoarelor Sălii Palatului.



Citiţi şi

Make You Feel My Love

Un Nobel pentru cordialitate

Reacții la Nobelul lui Dylan

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
893 views

Your tuppence

  1. Capcanele cuvintelor | Catchy / 17 October 2013 23:09

    […] odată rostit nu mai poate fi ajuns nici cu patru cai galop. Cuvintele sunt atât cel mai mare atu al meu, cât și cea mai grea povară. Cuvintele au o […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. CRZ / 28 September 2013 1:44

    Un copil (la 15 ani esti copil) a intrat intr-o sala. Impreuna cu mama sa, doamna educata si instruita antebelic. Acolo erau asteptati de Poezia Muzicii Tinere (PMT). Au ramas, au revenit. La acel teatru Forian Pittis juca si in Furtuna, Cabala Bigotilor si-n Hamlet. Asta fac actorii cu har. Dar numai ajungand deseori la acelasi PMT (si primul si al doilea, din versurile lui Walt Whitman) copilu a gasit poezia. Exact cand ii trebuia. Si alaturi de cine trebuia.
    A fost “vina” lui Motu’? Da, pentru ca numai el putea darui poezia intr-un loc inca neatins de ea.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro