„A Complete Unknown”, despre primii ani de succes muzical ai lui Bob Dylan, face parte din seria lungă de filme-biografii ale unor muzicieni și artiști care le aplatizează complexitatea – și contradicțiile – de dragul reprezentării mitizante, mai ușor de urmărit și înțeles și de către un public larg.
Bob Dylan-ul imaginat de regizorul James Mangold (împreună cu coscenaristul Jay Cocks) și interpretat cu virtuozitate de Timothée Chalamet are un trecut misterios, e taciturn și singuratic, urăște celebritatea și are inima – altfel, destul de lipsită de tribulații perceptibile – împărțită între două femei, una dintre ele fiind partenera lui de scenă Joan Baez (Monica Barbaro). Îi place să cânte, versurile și melodiile par să curgă din el la orice oră și în orice context, și îi respectă pe predecesorii săi din domeniul folkului american, până acolo încât Pete Seeger (Edward Norton) îi devine un fel de mentor și promotor, iar Woody Guthrie (Scoot McNairy), deși internat în permanență în spital, joacă un rol pivotal în demararea carierei și în susținerea lui de parcurs.
Filmul urmărește aproximativ aceeași perioadă cu cea descrisă de Martin Scorsese în documentarul său fluviu din urmă cu 20 de ani, „No Direction Home”, dintre sosirea lui Dylan la New York, în 1961, și faimosul concert controversat de la Newport, din 1965, când a introdus instrumente electrice în muzica lui, confruntându-se inițial cu oprobriul unei părți a publicului, dar reușind, astfel, să modernizeze un gen muzical căruia îi conferise deja, împreună cu artiste precum Joan Baez, o relevanță social-politică mai amplă și un public mai larg și mai divers decât oricând.
Practic, ne e prezentată – o dată în plus – povestea visului american trăit de un tânăr talentat venit de nicăieri în marea metropolă, unde începe să aibă succes, se îndrăgostește, își face prieteni (printre ei, se remarcă, în film, și Johnny Cash), devine faimos și, într-un final, întoarce spatele modelor și propriului succes pentru a se reinventa artistic și a fi, astfel, în acord cu propria sa chemare interioară și cu propriile preocupări. Putem să-l înlocuim pe Bob Dylan-ul din acest film cu atât de mulți protagoniști ai atât de multor filme americane – și la fel putem proceda cu orice alt personaj secundar -, încât la capătul celor două ore și un sfert petrecute înaintea ecranului de cinema poate părea destul de neclar ce are el atât de special încât să fi justificat un efort creativ și financiar însemnat pentru a-i povesti o parte din viață.
Sigur, genul acesta de registru nostalgic e o mană cerească pentru actori ambițioși precum Chalamet, care cântă în mod real și pe viu cântecele lui Dylan – și o face convingător, într-o cheie foarte apropiată de originale (la fel precum Barbaro, în rolul lui Baez, de altfel).
Bob Dylan și Joan Baez, în fața hotelului Savoy, Londra, mai 1965
Mai ales secvențele performative – din fericire, numeroase – salvează un pic din schematismul construcției narative și vizuale, fiind filmate de pe scenă, foarte aproape de interpreții care chiar cântă înaintea unor audiențe reale (formate din figuranți). Emoțiile actorilor sunt astfel captate și transmise prin intermediul înregistrărilor, infuzând un strop de vitalitate unei structuri rigid concepute, în limitele unei reconstituiri de carte poștală, unde totul – de la clădiri, la costume, ochelari de soare, mașini și până la scurtele inserții televizate și radiofonice ce oferă detalii despre perioada tumultuoasă când se petrece acțiunea – e potrivit în cadru de parcă ar fi piese de muzeu.
Mi s-a părut de-a dreptul șocant cât de mult au epurat Mangold și Cocks fundalul cultural, social și politic al epocii, păstrând doar câteva detalii extrem de generice – precum anunțul asasinării lui Kennedy sau participarea lui Dylan și a primei sale iubite newyorkeze (Elle Fanning) la un miting al Mișcării americane pentru Drepturile Civile.
Dylan nu citește niciodată nimic, nu are discuții consistente cu nimeni, la cinema merge o singură dată la un film clasic cu Bette Davis („Now, Voyager”), însă și acel moment e deturnat ulterior de scenariști într-unul cu semnificații non-culturale. Până și aceste informații minuscule de context au mai curând un rol decorativ în economia filmului, căci protagonistul pare mai preocupat de cântecele lui decât de orice altceva. E un fel de geniu care eliberează versuri complexe și acorduri muzicale care-i lasă pe toți mască. Însă, prezentate într-un vid social-politic și cultural, rămân la fel de ornamentale și de „drăguțe” precum tot ceea ce le-nconjoară.
Căci drăgălășenia (căutată) e una dintre marile probleme ale acestui film ce vinde o imagine șic marchetabilă a unei o perioade de o complexitate (și violență socială) extremă. Încerc să-i găsesc totuși și calități, însă un demers care-l transformă într-un fotomodel H&M pe poetul rebel modern ce a alinat suferințele spirituale și a înfierbântat mințile atâtor generații de revoltați ai lumii nu ar merita mai mult – dacă nu am fi oameni eleganți – decât un scuipat (virtual). Într-o perioadă atât de neancorată în poezie și lipsită de vizionari de calibrul lui Dylan, capabili să transpună în versuri și melodii pe înțelesul tuturor și reverberând în toți traumele colective cotidiene, fix asta lipsea – încă un portret edulcorat și aseptic al unui mare artist (până și mahmureala ulterioară unei nopți de beție a lui Dylan e redată de parcă ar mirosi a roze).
Simțind un mare gol interior după vizionarea filmului, m-am adâncit toată noaptea în reluarea cărții autobiografice a lui Dylan, „Chronicles – Volume One”. În cele vreo o sută de pagini pe care am apucat să le parcurg între timp, am regăsit vocea cuiva intens preocupat de oameni, de societate, de muzică de toate felurile și din toate timpurile, de cărți la fel de variate, de viață. În niciun caz nu e poseurul îmbrăcat cu haine proaspat calcate și lipsit de idei și de pasiuni jucat de Chalamet în film. Mi-am reconstituit afectiv, cu ocazia asta, și momentul definitoriu când i-am descoperit întâmplător muzica, într-o tabără de vară din clasa a zecea, pe o terasă retrasă și mai boemă din Costinești, unde însoțeam un grup de liceeni din Bistrița cazați în aceeași cabană și care ascultau altfel de trupe (Radiohead, Pink Floyd etc.) decât cele populare în anturajul meu de la acel moment (mi-e jenă să le enumăr). Deși nu am înțeles inițial mare lucru din versurile melodiilor lui și nu cunoșteam deloc nici contextul la care făceau referire, ceva din sonoritatea acelei muzicuțe și a acelei voci de adolescent ce părea că imită registrul îngroșat al unui bărbat mare, în egală măsură teribilistă și conținând note de disperare, mi-au deschis un soi de orizont spre un necunoscut incitant la care nimeni nu mă expusese până atunci, spre o lume mare ce se-ntindea enorm deopotrivă în timp și în spațiu și aștepta să fie explorată. Am rezonat, cred, și cu senzația de solitudine îndepărtată a acelor cântece, cu sonoritatea lor dintr-o altă epocă și m-am întors acasă, la Zalău, schimbat; sau, cel puțin, cu alte așteptări de la viața ce urma să mi se-ntâmple.
Foto: Annie Leibovitz, 2017
Aș vrea să sper că „A Complete Unknown” va juca rolul acelui grup bistrițean hip de pe plaja din Costinești pentru mulți tineri din orașe mici și sate din întreaga lume unde muzica lui Bob Dylan nu ar fi ajuns fără ajutorul lui Timothée Chalamet și a cinemaului american mainstream. Că vor fi mai atrași de cântecele din film, decât de jerseul și ochelarii cool purtați de Chalamet, și se vor năpusti ulterior vizionării să-i citească versurile, cărțile și, desigur, să-i asculte înfiorați albumele. Aceasta mi s-ar părea cu adevărat o rațiune onorabilă și cu efecte pozitive a existenței unui astfel de film. Alta nu reușesc să găsesc.
Cronică semnată de Andrei Rus. De urmărit.
Citiţi şi
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
Explorarea cartierelor din New York: cum să descoperi farmecul fiecărei zone
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
