Şi dacă „bau-bau” există? O lecţie despre credinţă

Alina Rădulescu

10 May 2011

Îmi propusesem să vă scriu astăzi un articol despre Okinawa, despre ce tărâm magic este acest Hawaii al Japoniei, arhipeleag scăldat în cele mai albastre ape, împodobit cu recifuri de corali şi locuit de oameni fermecători, care trăiesc cu bucurie peste suta de ani şi perpetuează cultura şi credinţele acestor insule.

Mi se părea normal să încep cu o prezentare generală a locului unde mi-am întins cortul şi antenuţele curioase, de om dedicat cercetării antropologice. Îmi propusesem să vă vorbesc despre cum a suferit Okinawa în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind singurul loc unde s-au dat bătălii terestre, soldate cu o mulţime de morţi, despre femeile care s-au sinucis speriate că vor fi violate de soldaţi americani, despre tezaurul cultural distrus în mod irecuperabil, despre documente istorice pierdute, despre istoria unor oameni care au învăţat să trăiască împreună cu soldaţii americani care şi în ziua de azi se află în bazele militare de pe insulă.

Îmi propusesem să vă spun vreo două vorbe despre diversitate şi despre cum Okinawa a fost cândva un regat independent, despre mixul cultural rezultat din relaţiile îndelungate cu Japonia şi China, mix care stă la baza culturii din Ryukyu. Voiam să scriu despre mulţimea de limbi care se vorbesc aici şi despre cum ele diferă în mod ameţitor de limba japoneză, despre modul în care ele condimentează cântecele populare ale insulelor cu ceva atât de special încât, la sfârşitul unui cântec, te trezeşti fascinat, ca şi cum ai fi aterizat în Paradis, după  un vis prelungit. Voiam să vă vorbesc despre tradiţie şi despre suflete gemene, căci Japonia şi Okinawa sunt tocmai asta: suflete gemene, având o moştenire culturală comună, dar şi frapante diferenţe semantice, datorate separării produse atât ca urmare a distanţei geografice, cât şi a circumstanţelor istorice. Aş vrea nespus să vă vorbesc şi despre religie şi mitologie şi despre cum limbile de aici dispar şi cum cercetători încearcă să le salvează, după ce, timp de decenii oamenilor li s-a interzis să-şi vorbească limba pentru a consfinţi ocupaţia niponă.

Despre acest amestec de magic şi trist, despre minunile de la tot pasul şi contraste răvăşitoare, despre dihotomiile care definesc Okinawa se poate vorbi la nesfârşit, dar eu nu pot vorbi astăzi despre toate astea, pentru că poziţia de nou-venit nu-mi oferă autoritatea de a-mi da cu părerea despre lucruri atât de profunde. Sunt multe de spus despre zona Ryukyu, cum este şi azi numită în amintirea vechiului Regat, iar mai sus am înşirat doar lucruri cunoscute, despre care se vorbeşte atât pe la colţuri, cât şi în conferinţe universitare. Sunt multe de spus şi multe de văzut. De accea, Okinawa este un fel de tărâm al Făgăduinţei pentru japonezi, locul în care evadează când oraşele lor super-tehnologizate devin prea mari şi prea gri, iar ei se simt prea mici şi prea departe de natură.

Sunt multe de spus, iar eu încă nu am avut răgazul să verific, una câte una, toate legendele care circulă ici şi colo, nici suficiente momente de linişte pentru a mă plimba pe malurile plajelor albastre şi a interioriza tot frumosul insular. Am fost vrăjită încă de la prima întâlnire de întinderea de la margine nisipului, mă bucur ca o nebună să trăiesc într-o zonă subtropicală unde natura şi omul sunt tovarăşi de drum. Am mintea împânzită cu întrebări şi mirări despre diversitatea acesui arhipeleag, dar nu aş vrea să vă plictisesc cu ele. În loc să-mi zugrăvesc nedumeririle sau să vă povestesc în detalii ştiinţifice despre lucruri pe care, nu le ştiu deocamdată decât din cărţi, o să încerc să vă povestesc cum mi-a oferit Okinawa o frumoasă lecţie de viaţă: o lecţie despre credinţă.

Insulele Ryukyu au un sistem religios extrem de complex, practicat cu aceiaşi adoraţie ca la începutul timpurilor şi în zilele noastre. Încă de pe vremea când făceam planul pentru cercetarea mea, m-am trezit intrigată de modul în care oamenii din Okinawa percep lumea, de universul lor interior bogat, de modul în care natura se integrează în viaţa lor religioasă. Pentru un creştin, religia este un termen foarte „scorţos”, iar diferenţa dintre a crede sau a nu crede este stabilită clar de supunerea sau nu faţă de un sistem de reguli. Credinţa este un element al religiei pentru noi, motivul pentru care ne ducem la biserică sau ne abţinem de la păcat. Taman pe dos mi s-a părut aici: religia este un fundament pentru credinţele propovăduite din generaţie în generaţie, credinţe care se încheagă firesc în viaţa fiecărui membru al comunităţii ca rezultat al apartenenţei lui la respectiva comunitate. Familia este sufletul fiecărei manifestări care are loc în numele acestei credinţe, iar religia este doar un nume care poate fi dat acestui ansamblu de tradiţii şi idei moştenite de la generaţiile anterioare.

Există un firesc al lucrurilor: oamenii din Okinawa nu au nevoie de temple sau construcţii grandioase pentru a-ţi arăta respectul sau pentru a-şi slăvi zeii. Spre deosebire de restul Japoniei, aici festivalurile nu au o amploare publică, nu presupun mulţimi uriaşe de credincioşi, ci se petrec în comunităţi micuţe, fiecare sat are festivalul lui şi locul lui de rugăciune. De asemenea, locurile de rugăciune nu au nici porţi, nici ferestre, căci cele mai sfinte locuri din Okinawa sunt mici frunzişuri unde o simplă piatră marchează locul închinare, iar accesul profanilor este interzis, doar femeile-şaman putând intra pentru a se ruga (în Okinawa, femeile sunt considerate centrul spiritualităţii şi ele sunt vârful ierarhiei religioase).  Relaţia omului cu sacrul este guvernată de credinţe ancestrale, de tabu, de imperativul păstrării legăturii cu strămoşii, dar şi de încrederea în faptul că lumea este aşa cum o percepem, că vedem lumea aşa cum credem că este, nu aşa cum este ea cu adevărat. Chiar dacă pentru un european ideea că Paradisul (pe care oamenii de aici îl numesc Nirai Kanai) se află undeva în largul mării şi este locul de unde izvorăşte toată viaţa de pe Pământ poate părea oarecum excentrică sau măcar exotică şi naivă, ea devine aproape de netăgăduit până şi pentru cel mai necredincios dintre oameni atunci când ai şansa de a privi întinderea albastră, scăldată în raze de lumină şi mărginită doar de linia orizontului. Religia din Okinawa este modul omului de a se mira şi a mulţumi pentru binecuvântarea de a trăi într-un univers uluitor de frumos.

Chiar şi ştiind toate acestea, chiar şi simţindu-le, tot am fost surprinsă de un moment de răscoală interioară zilele trecute când am auzit o poveste cum nu mai auzisem niciodată. Mă aflam în vizită de studiu pe o insulă din apropiere, cu un grup de colegi. Înainte de a ne începe perindarea prin locurile importante din insulă, profesorul nostru ne-a atras atenţia: „Aveţi grijă să nu vă întâlniţi cu Kijimuna, căci a fost văzut pe ici – pe colo!” Am luat-o ca pe o remarcă haioasă şi mi-am văzut de drum hlizindu-mă, căci, deşi citisem o mulţime de lucruri despre Kijimuna, nu îl auzisem niciodată pomenit într-o conversaţie adevărată. Ca să vă lămuresc un pic despre personaj, Kijimuna este o fiinţă mitologică, un fel de drăcuşor căruia îi place să mănânce ochi de peşte. Este un fel de „bau-bau”, varianta Okinawa, despre care se spune că ar fi de statura unui copil, că ar locui în copaci şi că ar juca tot felul de feste oamenilor cum ar fi să îi ia pe spatele lui şi să îi plimbe peste mări şi ţări sau să li se aşeze pe piept, până îi sufocă. Ştiu că vă par basme pentru copii, la fel mi se păreau şi mie, până la ora prânzului în ziua respectivă.

De dragul conversaţiei, l-am întrebat pe profesorul meu despre  povestea cu Kijimuna pe insulă. Mi-a spus că a auzit despre un om care a dispărut vreo două săptămâni, iar când s-a întors a povestit cum a fost răpit de Kijimuna, care l-a ţinut captiv şi l-a îmbrăţişat, sufocându-l. Omul era bolnav rău când s-a întors, dar toţi oamenii din comunitate l-au îngrijit şi au avut grijă să se vindece. De cum părea să fie din nou pe picioare, omul s-a îmbolnăvit iar şi, în final, a murit. Unul din cei care l-au îngrijit pe omul căzut victimă festelor Kijimunei îi spusese povestea profesorului meu, care acum mi-o spunea mie şi chiar mă atenţiona că, s-ar putea ca, din greşeală, să calc peste copiii Kijimunei, iar asta îl va determina să mă hărţuiască. Există însă leac şi pentru asemenea situaţii, mi s-a spus. Dacă-l văd pe Kijimuna să spun cu voce tare că sunt oarbă,  nu am nicio intenţie rea şi îmi cer iertare pentru orice posibilă ofensă. Asta, spun oamenii locului, mă va scăpa de furia lui.

În mod normal, la auzul unei asemenea poveşti, antenuţele mele curioase s-ar fi întrebat „Oare ce s-a întâmplat cu adevărat cu omul care l-a văzut pe Kijimuna?” E o întrebare firească, pentru că omul modern nu crede decât Adevărul, cel dovedit ştiinţific, cel logic, verificat prin experimente şi experienţe multiple. În mod ciudat însă, de data asta, antenuţele nu s-au întrebat nimic. M-am ridicat de la masă convinsă că omul respectiv chiar s-a întâlnit cu adevărat cu Kijimuna, că nu există nicio altă explicaţie mai bună pentru ceea ce i s-a întâmplat. Nu m-am gândit nici că omul o fi minţit, nici că a avut probabil halucinaţii, nici că este bizar ca profesorul meu, un cercetător respectat, să spună cu deplină convingere o poveste care împleteşte superstiţia cu realitatea. „Cu adevărat” – această expresie a goanei după certitudine specifică vieţilor noastre cotidiene – nu a existat, în acel moment, în vocabularul meu. Abia reflectând mai târziu la cele auzite, am început să-mi pun întrebări.

M-am întrebat nu ce se întâmplase, dar cum se făcea că mitul acela supravieţuia atât de frumos până şi în imaginaţia unui om de ştiinţă, m-am întrebat cum reuşesc oamenii ăştia să-şi păstreze candoarea, cum reuşesc să nu se lase întinaţi de pseudo-certitudinile propagate de mass-media sau seduşi de evidenţele ucigătoare de magie ale ştiinţelor moderne. M-am întrebat de ce noi punem o barieră atât de părtinitoare între lumea imaginaţiei şi lumea faptică, când oricum trăim într-o lume plină de minuni, de inexplicabil, când, în ciuda tuturor progreselor pe care ştiinţa le-a bifat pe lista de reuşite, tot nu putem obţine toate răspunsurile, de ce suntem mai pregătiţi să credem că există extratereştrii decât că există un spirit generos care a creat lumea, de ce acordăm credit unor experţi care-şi justifică autoritatea pe bază de hârtii cartonate şi nu învăţăturilor pe care le-am moştenit de la buni şi stăbuni, de ce suntem atât de îngroziţi de ideea de superstiţie, dar ne lăsăm imaginarul populat de personaje din reclame TV?

Povestea cu Kijimuna mi-a fost spusă cu atâta convingere, încât nici nu îmi trecuse prin cap că, în cărţi, Kijimuna este trecut la capitolul mituri, că el nu este real, că, poate, nu există cu adevărat. Dimpotrivă, fusesem izbită tocmai de dovada existenţei lui, căci nu se poate ca o fiinţă care nu există să răpească un om care există, nu? Kijimuna există, pentru că există oameni care cred în el, care spun poveşti despre el. El există pentru că nu putem spune cu certitudine că, la un moment dat, nu i se va dovedi chiar existenţa, din punct de vedere ştiinţific, şi că nu va fi trecut de la capitolul fiinţe mitologice în manualele de biologice. Şi chiar dacă nu va fi niciodată aşa, contează prea puţin, mult prea puţin. Kijimuna există. Există pentru că există copii care aud de la părinţii lor poveşti despre el, pentru că în curtea universităţii mele cresc copaci în care locuieşte Kijimuna, pentru că există Okinawa şi oameni pentru care existenţa lui are tot sensul din lume, iar eu tocmai m-am alăturat lor.

Să ai credinţă înseamnă, în primul rând, să laşi un pic de loc pentru magie în viaţa ta, nu să crezi că eşti adeptul unui sistem de adevăruri absolute. Asta a fost prima mea lecţie din Okinawa.



Citiţi şi

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de 29 august

Unde evadăm din „bula” noastră

Ce să faci și să nu faci de Schimbarea la Față

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,948 views

Your tuppence

  1. Ciuli / 17 May 2011 21:38

    Arici, e frumos tare ce ne spui, avem atat de multe de invatat despre viata si lucrurile simple, despre oameni si simplitatea lor sufleteasca care dovedeste de fapt un spirit bogat…Am inceput si eu sa cred ca paradisul se afla acolo in largul marii sau daca nu e chiar acolo atunci sigur seamana cu locurile descrise de tine!
    Sa ne mai povestesti!puuuuuuuuuuuup!
    P.S. si pe mine m-a convins povestea cu Kijimuna!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. lili_ana / 11 May 2011 17:01

    Fain. Chiar mi-a placut! Salutari lui Kijimuna :).

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Kujaka / 11 May 2011 11:50

    Aricel, 二番目の記事を大変お疲れさ~~~ん!Deja incepi sa ma molipsesti cu fascinatia ta ptr acele meleaguri de basm. hehehe Un articol care m-a tinut cu sufletul la gura pana in ultimul moment. Oricum puteam baga mana in foc ca aveai sa crezi sau macar sa iei in considerare posibilitatea ca acest Kijimuna exista. Eof eof
    Inca o data Felicitari! Mi-a facut placere sa citesc povestioara ta. 次のを楽しみしていま~~す!
    チュウ~~

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro