– continuare de aici –
KA-25-ul nostru aterizează lângă Njafabad, o suburbie a Esfahanului. Spitalul la care urmează să ajung – din nou mă miră că nu sunt, totuși, off-grid – este Alzahra Super Speciality Hospital, folosit de noi și de UN atunci când este cazul. Și mă întreb – oare nu mă pot opri niciodată? – cum mă vor duce de la Amir Abad tocmai până pe Bulevardul Sofeh; însă cum ai mei – ai mei? – sunt plini de resurse sunt sigur că au „găsit” o „coloană oficială” – culmea, cu atât mai riscant în Iran. Eva nu se dezlipește de mine, de parcă mi-ar fi medicul curant, dă ordine în dreapta și-n stânga; asta mă intrigă, parcă nu ea fusese cea care a băgat un glonț în mine cu vreo câteva ore mai devreme. Mergem, așadar, spre Alzahara unde, culmea, dăm la intrare de Alexandra-Vanessa – doar n-a venit tocmai din Kuala Lumpur pentru mine?! – și de Mahid Rezvani, neurochirurg, directorul „facilității”.
Trecând pe lângă el, o aud pe Eva șoptindu-i: „asta a fost cu otravă” – deci de acolo delirul meu (cine știe ce-oi fi spus?) – pe drumul încoace.
Îi fac semn să se apropie și cu respirația întretăiată – îmi mai revenisem, oricum – îi spun „Te-ai îndepărtat atât de mult, Eva. De ce…” – nu voiam s-o întreb de ce se îndepărtase ci altceva, nu știu.
– Vorbim după ce-ți revii complet, o aud spunând în timp ce-mi strânge mâna.
„I wanna lay you down on a bed of roses” îmi fredonează mintea, în timp ce sevofuranul mi se scurge prin vene. Urmează să fiu operat. Am nevoie de ea; sunt semi-conștient, la mine niciodată anestezicele nu au funcționat complet; trebuie să fie aici – cumva știu că e aici – știu că cel puțin supraveghează; va mai dura un timp, cu siguranță, până aflu de ce m-a împușcat iar acum are grijă de mine.
***
– Știi, n-o să mai găsesc una ca tine
– Nu mai sunt altele ca mine, spune, lăsându-se pe spate în scaunul bărcii pescărești care ne duce către Sarigerme. De acolo ne vom îndrepta spre aeroportul Dalaman și apoi către casă. Casa. Noi avem „casă” ori „acasă”?
– Să nu crezi că sunt încă sub influența…
– La dracu, am încercat să te omor, cum poți să te porți așa și să-mi vorbești în felul ăsta?
– Uf, Eva, noi am trecut prin atâtea încercări și stări, încât un glonte în plus sau în minus nu mai contează, nu-i așa?
– Dar știi că odată ajunși acasă – mă rog, în țară – ne vom relua drumurile și nu sunt prea sigură că ni se vor mai intersecta.
– Știu. Așa cum știu că acum ești aici ca să mă supraveghezi, nu că ți-ar fi drag; am ajuns în poziții-oglindă. Era treaba mea să fac asta.
– Era, spune și-și încrucișează brațele la piept.
Mă trag mai aproape de ea și o întreb în șoaptă, deși la orice mișcare corpul meu protestează.
– Tu chiar ai încredere în ăștia?
– Le-am „spus frumos” că-i plătesc în bani sau gloanțe; tu m-ai învățat.
– Oh, draga mea, ai ajuns cum nu mi-aș fi dorit vreodată.
Valurile albastre, fără spumă, aproape cristaline, ne leagănă ușor, însă clavicula mea stângă și mușchii intercostali spun „au” la fiecare mișcare mai amplă a bărcii.
– De ce? – o aud de-odată, fără a continua întrebarea. Se uită la mine fix, provocator în sensul de luptă, parcă mi-ar sări la gât, imaginar, în orice moment.
– De ce… ce? De ce tu? De ce te-am „atras” în asta? De ce m-am lăsat vrăjit de imaginația despre „noi” și, totuși, nu am făcut nimic în legătură cu asta; la naiba, tu m-ai refuzat mereu. De ce… ce?
– Las-o baltă. Își întoarce corpul pe jumătate spre provă și mă lasă așa, nedumerit. N-ar fi prima dată gândesc și ceva mă face să vreau să sper că nu e ultima dată, chiar dacă întâlnirile noastre din ultimul timp au fost din ce în ce mai ciudate, mai dure și periculoase pentru unul sau celălalt. Sarigerme Water Sport Center este vizibil, nu mai avem mult până la destinație – noi niciodată nu avem mult până la o destinație. Mă așez și mai aproape de ea:
– Pentru că „orice, oricum, oricând”. Asta rămâne valabil indiferent ce se întâmplă. Las-o tu baltă; mă rog, las-o apă – încerc să râd, însă durerea e prea mare la nici 36 de ore de la incident. Trebuia să știi; tu ai fugit, plecat, evitat, nu eu. O să fie bine. Oarecum.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
