Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

Felix Cuceanu

25 July 2017

felix 2– continuare de aici

Sari de pe vas! Plonjează în apă – apa aia rece care o să te facă să îngheți în mai puțin de 40 de secunde – dacă vrei să trăiești! Îmi șoptea în ureche ca un descântec: „Vei fi bine, o să te găsesc”. Mâinile ei firave, dar mortale aproape mă împingeau peste balustradă, ținându-mă în același timp într-un „ești al meu, pricepi?”. Știam că mă va găsi dacă voi supraviețui. Până la urmă…

***

Avionul întâmpina un gol de aer și zdruncinătura mă trezește brusc. Sunt la bordul – bine că nu-l pilotez eu – unui jet Avanti II; nu prea indicat pentru aterizarea ce urma, însă rapid. Mesaieed urma să fie încă una dintre acele destinații pe care aveam să le țin minte pentru ciudățeniile lor. Plecasem de la Elko, Nevada, și încă mă miram cum de a ajuns ea acolo. Urma să fie – din nou – o misiune „hit and run”, doar că de data asta nu aveam echipă de backup și extragere, odată plecat eram pe cont propriu și oricine ar fi negat vreo legătură cu mine. Old same, old same – nu mai făcusem așa ceva de ani.

barbat misiune

Avionul ăsta îmi amintește, ciudat, de un Bombardier Challenger 850, cel în care ani de-a rândul mergeam împreună cu Eva în misiuni; Eva – de ce oare…? Doar eu am ucis-o în Ouagadougou. Poate să-mi fie dor tocmai de cea pe care…? Urmează să-mi întâlnesc contactul la Al Banush Club; mă mir că într-un asemenea oraș există, măcar, ceva care să conțină „club” în denumire. Eva, ciudat… Pe celălalt scaun – două rămăseseră – era celălalt bărbat care o iubise și – avantaj el – o luase de soție. Alex era „mușchii” în misiunea asta fără cap și coadă. După șase ore de zbor, ar fi fost bune câteva de somn, însă noi nu ne permiteam acest lux. Avionul aterizează incredibil de lin – nu știu de ce, îmi amintește de misiunea din Tenerife, primul meu re-contact cu Eva (mereu, Eva) – iar noi, în loc să fim întâmpinați de deșert și construcțiile monolitice din zare găsim lângă scară un Hummer echipat militar; mda, sigur a aranjat Alex ceva și de data asta. Cu numai doi ocupanți, ambii de origine iraniană – asta chiar mă miră – și cu noi, ajungem pe Mesaieed Industry Road în mai puțin de opt minute. De acolo, pe jos, e treaba noastră, așa că mergem pe jos – sunt vreo (doar ?) cinci kilometri, care pe căldura asta ar putea părea cincisprezece. Nu am simțit drumul, știind că singurele contacte ar putea fi ori Eva (iar Eva? – revino-ți!) sau Alexandra, asiatica din Kuala Lumpur. Tremuram pe dinăuntru știind – bănuind, doar – că ar putea fi una dintre ele. Deși pe Eva ȘTIAM că o eliminasem în Ougadougou, ar mai rămâne, totuși, o variantă. Nici Alex nu știe, fir-ar. Drumul nu a durat mai mult de cincisprezece minute, cu toți cei șase kilometri ai lui, căldura și privirile curioase ale oamenilor dintr-un oraș industrial. Clubul ăsta e un fel de oază cu piscine, hipodrom, însă din afară nu se diferențiază cu nimic de clădirile tipic arabe, joase și cu tavanul (aproape) plat.

***

Ca fait mal – merde, pourquois…la naiba, de ce gândesc în franceză? Clar, s-a terminat prost. Pentru mine – pentru noi toți? Aproape că nu simt zdruncinăturile mașinii care mă transportă către un avanpost (câteva corturi izoterme) din deșert. Ceva nu fusese bine. Asta poate să însemne doar că… dar nu, nu se poate, mi s-a părut, o omorâsem. Nu se poate ca ea să fi fost cea care a tras și cu atâta precizie încât să nu mă omoare, dar să mă scoată din joc – temporar. De sus, din colțul din dreapta al clădirii zărisem pentru câteva momente reflexia soarelui în lunetă – treabă de neprofesionist. Văzând atât de bine, în aerul uscat, cu atât mai mult, mi-a părut că era ea. Cu două arme. Una de calibru mare care să scoată din joc un vehicul și una care să pună la pământ – cel puțin – o persoană. Uite că persoana am fost eu. Si, pour Dieu – stop, oprește-te din asta – ne fusese indicată ca om de legătură Vanessa, cea care m-a scos din spitalul din Kuala Lumpur. Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă… a trecut dincolo, sau e freelancer, cum ajung mulți din branșa noastră după „retragere”. Lângă mine e Alex și-mi vede privirea pe de o parte slabă de epuizare, pe de alta pierdută în gânduri. „Da, ea a fost” – îmi spune, regretul fiind clar în vocea lui – până la urmă o iubise, fuseseră căsătoriți, chiar și dacă de formă la început. Dincolo, de afară, se aud motoarele celorlalte două mașini care ne însoțesc – de ce două? În una este echipă locală și în alta… cine? Ar putea să fie cei cu care trebuia să ne întâlnim, dar este improbabil. Asta presupune că ea, EA, Eva, ar fi acolo – venită să termine treaba începută, sau? DACĂ e așa, nu pricep de ce nu m-a împușcat mortal de prima dată și, cu atât mai puțin pot pricepe cum de e în viață și de ce aici.

Mașina se oprește, aerul fierbinte mă învăluie, iar targa pe care sunt scos glisează către afară – am mai fost rănit, însă niciodată în situația „pe targă”; deși rana este sub clavicula dreaptă, sunt foarte, prea slăbit să pot riposta dacă ea – sau cine o fi – ar încerca să mă termine. Cu ochii închiși, sunt transportat către unul dintre corturi, iar la ureche aud „o să fii bine”, mâna caldă și moale mângâind-o pe a mea; de ce naiba? Cum dracu e posibil să facă așa ceva, iar acum să-mi spună că o să fiu bine, cu atitudinea asta? Nu pot crede că mai e de-a noastră sau (!) că joacă dublu. Glonțul nu a ieșit prin spate, așa că voi fi operat – puțin, doar cât să-l scoată. Fără anestezie – cine s-ar fi gândit că urma așa ceva? Tăietura – doare – pensă, glonț (de mică viteza, ca să vezi) scos.

– Au, la naiba, fii și tu atent – parcă îmi răcâise toată clavicula, asta e senzația.

– Hei, shhh – degetul ei îmi ajunge pe buze – ți-am zis, o să fie bine; de ce „shhh”? Aia a fost cu mult timp în urmă. O mână îmi mângâie fața, lin; trebuia să știi că nu m-ai omorât, de fapt, nu? Trebuia să știi că…

– Ce ai de gând să faci? Sau să-mi faci.

– Merg cu voi, mai departe. Nu știam că tu vei fi acolo când am primit misiunea. Doar că ăștia au un lunetist care are în vizor lunetistul principal. Aș fi fost eu eliminată dacă nu trăgeam.

– Nu e bine, du-te acasă, unde ți-o mai fi și asta.

– Mă mai iubești?

– Ce mama naibii întrebare e asta, și cu ce are legătură? După ce m-ai doborât în halul ăsta trecem la „romance”?

– Ce legătură are cu….?

Elicopterul care a venit pentru extragere – se pare că nu mai ajungem în Emirate sau în Arabia Saudită. Asta-mi mai lipsea acum, oricum.

– Uite, dacă rezist, dacă mă mai întorc, încearcă să mă eviți.

– Așa o să fac – și buzele-i i se lipesc de ale mele (sărut de adio?).

Un Ka-52 ne așteaptă, eu sunt urcat în el, iar ceilalți se prind cu chingi în jurul meu.

– O să fie un zbor zdruncinat, îmi spune Alex. Spre Iran.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Virgin la 35 de ani

N-am cunoscut bărbat mai străin de mine ca soţul meu

Vreau să mor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,003 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro