Valurile loveau cu putere stânca colțuroasă vrând parcă s-o trezească din somnul cel fără de moarte.
Lara le asculta zbuciumul și se minuna de cât de neclintită era stânca în fața furiei lor. O invidia. Ea nu putuse sta neclintită în fața lui. Ea îi permisese să-i răpească încrederea și stima de sine.
Știa. Îl iubise mai mult pe el decât se iubise pe sine. Crezuse că, renunțând la sine, va descoperi gustul adevărat al fericirii. Descoperise în schimb gustul amar al nefericirii. Nu-l putea învinovăți. Îi dăduse voie să șteargă cu ea pe jos, să o transforme în ringul său de box. Tăcuse. Acceptase prima palmă, o trecuse cu vederea pe a doua, uitase de-a treia, le pierduse șirul celorlalte.
Fusese o lașă. Mereu îi găsise scuze și se considerase singura vinovată. Greșise. Acum știa. Acum înțelegea că singura ei vină fusese că-i permisese să o transforme în victimă. Ar fi vrut să poată da timpul înapoi. Dar nu putea. Era târziu. Mult prea târziu.
***
Valurile se izbeau din ce în ce mai furioase de stâncă. Soarele strălucea cu putere, voia să îi facă în ciudă: Vezi? Eu trăiesc. Mie nu-mi pasă de nimic.
Și ea voia să trăiască. Iubea viața. Iubea oamenii. Dar nu știa cum să se iubească din nou pe sine însăși. Și era prea târziu să învețe. Și nici nu mai avea cine să o învețe. Așa credea. Și valurile erau atât de pline de viață. Și atâta pace era în jur.
Lara închise ochii, își întinse brațele și atinse, cu vârful picioarelor goale, stânca rece. De mult nu se mai simțise așa bine. De mult nu mai trăise. Existase doar.
În ciuda strigătelor ascuțite ale valurilor, era liniște, o liniște asurzitoare, dar îi era bine. Mult prea bine. Deodată, pe obrazul său poposiră câțiva stropi reci, dar delicați. Se simți mângâiată, răsfățată de apa cea dătătoare de viață.
Oare cum s-ar simți în brațele lor? Oare valurile i-ar înțelege zbuciumul? Oare i-ar fi bine în adâncul mării?
***
Vremea frumoasă de la sfârșit de februarie îl scosese din casă. Pașii i se îndreptaseră către mare. Nu știa de ce. Așa simțise. Când ajunse la locul său preferat, Victor observă o siluetă pe marginea stâncii și inima începu să îi bată cu putere.
Conștientiză că femeia care stătea cu brațele întinse și cu vârfurile picioarelor pe marginea stâncii care îi cunoștea atât de bine sufletul se pregătea să se arunce în valuri.
Îngheță. Pentru o clipă lungă cât veșnicia, pur și simplu o privi incapabil să spună ceva.
Oare să o strig? Oare să mă apropii de ea? Doamne cum s-o salvez?
– Valurile nu o să te salveze de zbucium, se auzi spunând.
Lara auzi, ca prin vis, o voce caldă precum noaptea de vară. Făcu un pas înapoi și, brusc, se întoarse și deschise ochii. În spatele ei se afla un bărbat brunet cu niște ochi albaștri precum cerul.
– O să-mi ofere liniștea de care sufletul meu are nevoie, răspunse ea.
– Te înșeli. Sufletul nu-și va găsi liniștea în brațele valurilor. Doar tu i-o poți oferi. Nu știu ce te-a determinat să-ți dorești să te arunci în ele, dar știu că poți avea parte de liniște doar înfruntând realitatea, spune Victor apropiindu-se încet de Lara.
– Să înfrunt realitatea? Care realitate? Cea ucigătoare? Cea care îmi arată că sunt un om de nimic? Urăsc nimicul. Are un chip hâd.
– Ești frumoasă. Foarte frumoasă. Singura ta problemă este oglinda. Te-ai uitat într-o oglindă greșită. Nu te cunosc. Nu știu prin ce-ai trecut. Doar un lucru știu sigur, nu ești un om de nimic. Ești o femeie chinuită de suferință. Dar atâta timp cât trăiești, poți lupta contra ei.
– Să lupt? Contra ei? Nu pot. Nu mai am putere. Mă simt precum o trestie bătută de vânt.
– Hmm… trestie zici? E perfect, spune Victor zâmbind.
– Perfect?! întrebă Lara contrariată. Ce e perfect în faptul că mă simt precum o trestie?
– Ești o trestie aparte. Ești una care cugetă…
– Și la ce mă ajută cugetarea? Aaa… știu. Mă ajută să ajung la concluzia că viața mea e lipsită de sens și că aici trebuie să-i pun punct.
– E și acesta un punct de vedere. Dar nu, nu la asta m-am referit. Cugetând îți poți da seama că nimic nu este mai important decât viața. Că viața ți s-a dat să o trăiești, nu să-i pui capăt când vrei tu. Nu știu cine te-a făcut să suferi, dar nu merită să-i dai satisfacție renunțând la cel mai prețios dar primit vreodată. Privește valurile. Uită-te la ele cum mor și se formează iar și iar. Știi de ce o fac?
– Nu știu, zise Lara plictisită de discuția cu acest bărbat enervant de insistent. Ce știa el, rosti în gând. Nu știa nimic.
– Au nevoie de viață pentru a fi ele, pentru a se izbi furioase de stâncă, pentru a arăta că Sunt. Privește-le cum renasc din propria cenușă sfidând moartea. Cum demonstrează că există Un Nou Început.
– Taci. Nu știi nimic…
– Nici nu vreau să știu. Vreau doar să îți ofer ajutorul. Ai nevoie de el. Simt.
– Nu am nevoie de el. E prea târziu pentru un nou început. Eu nu mă mai pot iubi așa cum se iubesc valurile. Eu sunt un om cu sufletul gol. Gol de simțiri, spuse Lara întorcându-se iar cu fața spre mare.
– Ești doar o femeie oarbă, spune Victor cu hotărâre, conștient fiind că acesta afirmație este un pumnal ce se va înfige adânc în inima ei deja rănită.
– Nu știi nimic despre mine, îi strigă ea cu furie în glas. Dar, dacă tot vrei să afli, îți voi spune. Sunt o femeie care a permis unui om de nimic să îi răpească iubirea de sine, să o transforme în cârpă de șters pe jos.
– Bingo!
– Bingo! Ți se pare că am pus punctul pe i?, izbucni întorcându-se furioasă spre străinul inoportun. Te rog, pleacă. Lasă-mă să urmez calea destinului. Nu am nevoie de sfaturi.
– Hmm… nu-ți dau sfaturi. Te luminez. Te scap de întunericul în care te-a băgat omul de nimic. Privește către soare! Sfidează-l! Trăiește pentru tine și cu tine, doar cu tine! rosti Victor și, profitând de faptul că Lara privi spre soare, se apropie de ea și o trase de pe marginea stâncii.
– Lasă-mă! Dă-mi drumul! Cum îți permiți?!
– Îmi permit… Toate au Un Început. Un Nou Început.
***
Un nou sfârșit de februarie. Trecuse un an de la acel nou început. Un an în care rănile sufletești ale Larei se cicatrizaseră una câte una. 365 de zile în care Victor o învățase că fiecare clipă înseamnă un nou început. Că, pentru a iubi cu adevărat pe cineva, trebuie să te iubești mai întâi pe tine.
Valurile se sparg și se formează din nou în încercarea pentru a o lua de la capăt. Lara învățase de la Victor să se iubească din nou pe ea însăși. Așa se conturase un nou început pentru amândoi.
Guest post by Irina-Cristina Ţenu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Lungul drum al inocenței către realitate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
