Într-o după-amiază am primit un email de la una din profesoarele de limbă și literatură engleză de la Universitatea din Bolton, Marea Britanie, ale cărei cursuri le urmez, Kim Edwards-Keates, care mă informa că ne pregăteam pentru un eveniment care să comemoreze 130 de ani de la moartea poetului american Walt Whitman, Universitatea din Bolton fiind nu doar sponsor ci și unul dintre organizatori.
În calitate de studentă a mai-sus amintitului department mi se oferea posibilitatea de a face parte din programul artistic al serii, scriind și apoi recitând o poezie care să fie inspirată sau să se dezică, dacă așa avea chef, de poemul “Song of Myself” (Cântec despre mine însumi). Scheletul manifestării era constituit din șapte scurt-metraje inspirate de același poem whitmanian, sub umbrela “More or Less I Am” (Exist, mai mult sau mai puțin …), un proiect de autor al regizoarei americane Karin Coonrod, prin “Compagnia de’ Colombari”, care îi aparține.
După vizionarea fiecărui filmuleț, câțiva poeți locali erau îndemnați să intre în dialog cu ideile whitmaniste. O să vă întrebați de unde și până unde așa o prietenie între Walt Whitman și niște provinciali nederanjați de anonimat?
Boltonul, acum o sută de ani mândria țesătoriilor de bumbac, e astăzi pentru America, și pentru Londra, cam ce e Suceava pentru București. Și totuși în Bolton a luat naștere prima societate a whitmaniților, un grup de socialiști autodidacți care au văzut în ideile poetului o cauză în căutare de rebeli. Whitman, sărăcit, el însuși în căutare de cititori și admiratori, după ce fusese nevoit să-și publice singur volumul “Leaves of Grass” (în jargonul publicistic al vremii “Maculatură”, eu i-aș spune “Iarbă de dat la câini”) s-a simțit măgulit.
Boltonienii, după o asiduă corespondență, l-au vizitat în America, poetul nedesprinzându-se de granițe, încropind o prietenie ce avea să reziste vremurilor. Whitman și-a făcut griji la un moment dat că englezii ar putea vedea în el mult mai mult decât ar fi fost el în stare să fie, povestea lor pare însă să-și fi găsit nașul în persoana lui J.R.R. Tolkien, cel care a pus pe hârtie peripețiile lui Gandalf și ale hobiților, orașul Bolton făcând parte din comitatul Lancashire.
Walt Whitman este cel ce i-a făcut loc ‘urâțeniei’ în poezie, adică a renunțat la rimă și la sofisticăreală. T.S. Eliot, deși s-a plâns de lipsa de modernitate a bătrânului, a preluat nu numai modelul, dar și mare parte din teme și simboluri, îmbrăcându-le însă mult mai ermetic, în costum de scafandru.
Dar uite că îmi propusesem să aduc în discuție niște doamne, dar domnii, după cum îi știm, au încercat (ca de câte atâtea alte ori?) să monopolizeze subiectul; de această dată însă nu vor reuși, ba să zică mulțumesc că nu i-am lăsat și fără moțul din frunte. Femeile au fost dintotdeauna mult mai generoase, reușind să însuflețească până și cele mai sterile dintre impertinențele masculine.
Evenimentul în sine, o caravană culturală pornită la drum la aniversarea a 160 de ani de la nașterea lui Whitman, a fost pus la cale de două femei de excepție: profesor universitar, reprezentantă a whitmaniților new-york-ezi, Karen Karbiener și regizoarea Karin Coonrod (n.red. am scris și noi despre ea aici).
Pe Karin Coonrod am cunoscut-o cu o seară înainte, la repetiții, în timp ce mă scuzam pentru emoțiile de scenă, chiar și la vârsta asta tot veritabile, asigurând-o însă de o prestație mult mai interesantă în seara spectacolului. În ziua repetiției fiul meu fusese ocupat cu unul din examenele de treaptă, dar se oferise să-mi interpreteze el creația, ca să nu mă las copleșită. Din echipa care filma evenimentul mai făcea parte o româncuță, Maria Gheorghiță de la Bicaz, studentă la teatru. A doua zi ne-am prezentat cu o oră mai devreme, să-i dăm timp regizoarei să se familiarizeze cu prestația fiului meu și să ne ofere indicațiile specifice de integrare în spectacol și intrare în scenă. Nu încetează să mă uimească naturalețea copiilor. Băiatul meu, adolescent deja, și o fetiță de 8-9 ani, care a încheiat spectacolul, s-au dovedit a fi cei mai siguri pe ei actori neprofesioniști și cei mai expresivi. Cu vreun sfert de oră înainte de a ne imagina că a bătut gongul, ne aflam în sala de teatru a Muzeului Municipal care găzduiește și Biblioteca orașului, Karin Coonrod s-a apropiat de mine, recitând grăbită câteva cuvinte în limba română și unele în maghiară. O văzusem la lucru, o femeie micuță dar stăpână pe sine, cu o energie debordantă, peste nivelul american. Explicația, care mă zgândărise un pic încă de când citisem numele companiei, stătea în mama italiană și un mentor român – Liviu Ciulei. Din palmaresul bogat și de pe website-ul personal avusesem timp să mă interesez doar de titlurile spectacolelor pe care le regizase și să urmăresc câteva interviuri filmate, după ce curiozitatea îmi fusese ațâțată de scurt-metrajele din program. Karin Coonrod știa deja ce efect are numele lui Liviu Ciulei asupra conaționalilor săi (simpla pronunțare deschide discuții înflăcărate cu orice taximetrist român din New York), mai ales a celor de vârsta mea, mai coaptă, dar l-a lăsat să cadă sonor, zâmbind din spatele ochelarilor, dar și din toată inima. Am bârfit un pic despre realizările seniorului teatrului românesc, amintindu-ne cu drag ea de lucruri aproape personale, eu de frânturi de filme și de spectacole pe care apucasem să le văd doar la televizor, dar din păcate nu și într-o sală de teatru. Așa am aflat că regizase piesa de teatru „O nuntă perfectă”, a unui american, Charles Mee, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, în 2012, ca o contrapartidă la faptul că montase piesa unui român, Visky Andras, la Chicago, recidivând apoi și pe o scenă new-york-eză. N-am mai avut timp să ne spunem mare lucru, fiind nevoite să ne luăm rolurile în serios, ea de regizor, eu de spectator-admirator. Mai multe amănunte despre relația extraordinară dintre Karin Coonrod și profesorul Liviu Ciulei puteți afla din interviul pe care i l-a luat criticul de teatru Cristina Modreanu pentru Scena.ro, pe când lucra la spectacolul de la Teatrul Maghiar. Foarte bine croit și documentat website-ul Cristinei Modreanu, vi-l recomand, după cum v-am spus, ce părea un simplu eveniment dând apă la moară unor provinciali încă legați emoțional de trecut s-a transformat într-un adevărat regal, cu ajutorul și din mărinimia unor doamne și domnișoare de dincolo de obișnuit, care la rândul lor m-au făcut să descopăr alte doamne și domnișoare de calibru, o mândrie de astă dată a țesătoriilor spirituale, nu de bumbac, dar la fel de naturale.
Întorcându-mă la Karin Coonrod, regizoarea a montat mai multe spectacole în aer liber, pe străzi, în parcuri, în calea trecătorilor (vezi „Neguțătorul din Veneția” al lui William Shakespeare), a folosit actori locali, a îndrăznit, a construit din mai nimic (ca și în cazul serii culturale de care fac vorbire), a dat până și amatorilor o gură de teatru, un gust de excepțional pe care nu-l vor uita curând. Teatrul nu se poate povesti, e un spectacol complex care trebuie savurat, acceptat sau respins, teatrul nu e o căsătorie comodă ci un amantlâc clandestin, jinduind totuși la clipa de adevăr, de întoarcere la moralitate.
La sfârșitul spectacolului am așteptat-o să se elibereze de euforia admiratorilor, nu atât pentru a-mi lua rămas bun, căci am mai văzut munți alergând după mahomezi, cât pentru a o încuraja să scrie o carte, în special pentru români, dar nu numai, despre începuturile ei de carieră și despre întâlnirea cu Liviu Ciulei. Ca orice femeie stăpână și conștientă pe și de propriile puteri mi-a spus că încă mai are multe de înfăptuit, se pregătește de colaborarea cu un alt român și de numeroase alte puneri în scenă, la fel de surprinzătoare, pe coclauri, în săli elegante de teatru, dar și în mediul universitar. Karin Coonrod nu alege piese de teatru comode, de la Shakespeare a luat dintre cele mai puțin jucate, e interesată mai mult de ce se vede dincolo de linia întâi, după cum v-am spus: o generoasă. Mi-am dat seama imediat de greșeală, americanca pe jumătate italiancă, ademenită și în România, mai are încă multe de spus despre ea însăși, așa înțelegând ea să păstreze vie și lumina mentorului său, deocamdată neavând timp să se odihnească pe trecut.
Am scris acest articol ca pe o invitație să căutați mai multe informații despre doamnele teatrului contemporan, dar și ca pe o scuză că nu am vorbit mai mult despre ea. Nu că ar fi fost neapărată nevoie, pentru că creațiile ei o recomandă la superlativ: o viziune sănătoasă, foarte complicată, uneori obraznică, și tocmai de aceea mustind de viață. Deși ceva umbre veghează totuși, ca niște personaje pierdute pe pereți.
Și nu uitați: teatrul poate aduce emoția unei lumi întregi până și în cămăruța celui mai sărac dintre spectatori și în același timp se poate ascunde într-un oftat, într-o lacrimă sau într-un hohot de râs, fără ambiția de a se lua la trântă cu întregul univers. Parcă vi s-a făcut dor de-un gong, nu-i așa?
***
Karen Karbiener:
https://www.studentwritingcenter.us/walt-whitman/karen-karbiener.html
Walt Whitman:
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Douăzeci de ani de cronici nepublicate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
