Domnului Gabriel Garcia Marquez, pentru sincope emoționale
Notă: Doamne, domni și domnișoare se vor fi întrebat de unde așa o familiaritate cu personalități trecute în cartea de istorie? Mi se întâmplă să stau la taclale cu așa personalități dincolo de text, desen sau chiar muzică, deși trebuie să admit că nu am luat lecții de dans. Poate că le sunt simpatică, poate se plictisesc să tot dea explicații. Însă, după cum spunea, la reeditare, un alt prieten de-al meu, T.S. Eliot, orice prieten e un posibil dușman. Pentru că și băieții plâng câteodată, dar dacă viața îți dă lacrimi de crocodil atunci îți faci poșetă.
Hoinăream în singurătatea unui nor, pe o pajiște lăsată în voia păpădiilor.
„Rătăceam singur ca un nor” (William Wordsworth, „Narcise”). Nu am avut timp să fac comparații când ceva un pic mai mare decât un avion mai mic m-a pus la pământ. M-am ridicat cu greu, bărbatul cu parapantă leșinase. Am cules niște rouă de pe firele de iarbă, că pe vremea aceea nu purtam cu noi sticle de plastic, și l-am stropit pe față. S-a dezmeticit și a lăsat un zâmbet larg să-i calce dinții în picioare.
Trecuse, din greșeală, granița; nu avea acte la el, îi era foame și căuta un loc unde să rămână peste noapte. Nu avea bani și nu voia să spună cum îl cheamă. Am sunat o prietenă.
„Să-l iau acasă?”
„Ai înnebunit? În alte țări imigranții au lăsat naivele fără soț. Dacă te leagă de scaunul de la bucătărie, îți taie cârlionții și apoi îți hăpăie toate cerealele cu prea mult zahăr, Aleluia! Aleluia!?”
„Și atunci ce fac cu el?”
„Du-l la Poliție!”
L-am dus la Poliție. Mare parte din secție era în pragul pensionării. M-au rugat să-l iau acasă: omul trecuse granița cu parapanta, vântul puternic nu prea-i dăduse de ales, nu se făcea să stea la pușcărie până se rezolva problema cu actele. Le-am spus că nu puteam să-l iau cu mine, dacă-mi dădea iubitul afară din casă și-mi mânca cerealele cu prea mult zahăr, Aleluia!, Aleluia!? Până la coadă l-au păstrat și l-au pus în celulă cu un bișnițar, căruia până dimineață i-a luat toate brelocurile, la alba-neagra.
Pe drum spre casă eu mi-am adus aminte că nu aveam niciun iubit.
A doua zi m-am trezit cu el la ușă. Femeia de serviciu de la circa de poliție locuia pe aceeași stradă. I se făcuse milă, pentru că omul nu avea unde parca parapanta. Ca să scap de el i-am spus că poate să o aducă, după care am plecat la serviciu pentru că se cam terminaseră zilele de concediu.
A doua zi am urmărit de după perdea cum vecina mea unguroaică îl scotea cu polonicul afară din casă. Atunci când îi răspunsesem la ușă eram în vizită la vecina mea Eniko, care mă invitase să-mi dau cu părerea despre noua ei rețetă de gomboți. Imigrantul își parcase parapanta în grădina ei.
În scurt timp poveștile cu imigrantul au inundat ziarele. Polițiștii îl luaseră cu ei la o bere și toți câștigaseră la păcănele: cireșe, cireșe, cireșe. Femeia de serviciu de la circă scăpase de bătătura de la degetul mic de la picior, din cauza căreia nu putea purta decât botfori de postav. Un câine maidanez aciuat pe lângă circă a fost reunit cu maidaneza care îi fusese mamă. Tatăl-maidanez se dăduse la fund. Vecina mea unguroaică s-a înscris la un curs de gramatica limbii române. Pe locul unde fusese parcată parapanta cineva a pus un stâlp, cu plăcuțe în șapte limbi de circulație internațională pe care scria: “Cine-i născut în luna noiembrie?”. Imigrantul a fost sfătuit de un avocat din oficiu să-și protejeze datele personale.
@dominik_kempf
Până și mie mi s-a întâmplat să cumpăr niște semințe de ceapă din care au ieșit grâu și trifoi.
Patria din care venise l-a repudiat pentru că încurajase un fermier să le atașeze găinilor parapante. Nici orășelul nostru nu știa ce să facă cu el. Unii au propus să-l cazăm la muzeu. Mai încercaseră unii prin America, dar se răzvrătiseră dinozaurii, maimuțele și faraonul. Funcționara de la poștă a propus să i se găsească un loc de muncă. Popa nu l-a vrut la biserică pentru că parapanta făcea concurență neloială cutiei milei.
Până la urmă i-au construit un fel de gheretă de lux și l-au declarat punct turistic. Oameni din întreaga lume veneau să-și facă fotografii cu telefonul mobil cu el.
La vreo săptămână l-am auzit conferențiind despre nu știu ce schimbări climaterice. Plimbările cu parapanta serveau la rândul lor comunitatea.
Doamnele și domnișoarele nu pridideau să-i lase la ușă succesele lor culinare. La coafor se bârfea că le dispăreau bubele de pe față.
După o vreme am uitat de el.
De dimineață am primit o scrisorică: „Azi e aniversarea noastră, se împlinesc douăzeci de ani de când am aterizat. Vii să mă vezi cum mă dau cu parapanta?”
Bibliografie:
https://classicalpoets.org/2018/10/the-eight-greatest-poems-of-william-wordsworth/
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
