Mut ca o lebădă

Este arhicunoscut faptul că Blaga (9 mai 1895 – 6 mai 1961) nu a vorbit până la vârsta de 4 ani, iar când a început să vorbească, deja vorbea “ca un om mare”. Mai puţin cunoscut este motivul pentru care copilul Lucian Blaga nu a vorbit până la această vârstă. Odată, mama lui Blaga l-a zgâlţâit de umeri şi i-a strigat:”De ce tot taci, Lulule, vorbeşte şi tu ca toţi copiii, spune-mi măcar mamă!” Şi Blaga i-a răspuns: “Cum să vorbesc mamă, dacă mi-e ruşine? Ca să râdeţi voi de mine?”. În sat, copiii îl strigau “gâga popii”.

Familia preotului Blaga în curtea casei. Lucian (Lulu) e lângă mama sa, cel mai mic dintre frați. 

Autoportret

’’Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa

zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Sufletul lui e în căutare,

în mută, seculară căutare,

de totdeauna,

şi până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul.

El caută apa

din care curcubeul

îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

(poezie publicată din volumul “Nebănuitele trepte”, 1943)

Iată câteva citate.

„Copilăria este inima tuturor vârstelor.”
“Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele.”
“După ce am descoperit că viața nu are nici un sens, nu ne rămâne altceva decât să-i găsim un sens.”
“O singură rugăciune am: Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine însumi.”
“Faptul că orice viaţă de pe pământ se termină prin moarte, nu dovedeşte că moartea este scopul vieţii.”
„Înainte de a deveni adversarul cuiva, întreabă-te dacă poţi avea consimţământul lui pentru aceasta. Căci o adversitate unilaterală poate fi tot atât de degradantă şi de demoralizantă ca şi o iubire fără de răspuns.”

Vă mai las aici un fragment dintr-o conversație dintre Blaga și Eliade despre
PROBLEMA MORȚII.

Mircea Eliade: — Filosofia, ea însăși, mi se pare zadarnică dacă nu dez­leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Și dacă dra­gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în fața cărora cei mai mulți dintre filosofi, șovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să șovăiască în fața problemei morții. Pentru mine, cel puțin, s-au făcut nenumărate greșeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beati­tudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, și, într-un anumit sens, chiar de condiția umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsînd deschisă problema nemuririi pînă la, sfîrșitul lumii, adică pînă la ieșirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă privește, cred că în toate religiile, ca și în superstițiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experiențe, străvechi, care astăzi, în actuala condiție mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci sîntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etno­grafie — documente, urme de experiențe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, adică a supraviețuirii sufletului, lăsînd deschisă problema ne­muririi …

Lucian Blaga: — Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaștere, răspunde Lucian Blaga. Iți mărturisesc că încă nu na-am gîndit la problema morții. Eu meditez problemele filosofiei pe rînd, și deși mă gindesc, firește, la mai multe din ele — nu abandonez o problemă pînă ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificație decît pentru orășeni. Sufletul mortului pleacă să-și intîlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duși”. De aceea nici durerea în fața morții nu este atît de tragică, la sat. îmi amin­tesc plinsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plîns liniștit, împăcat…

Mircea Eliade: — Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, și uneori chiar și în mahalalele bucureștene, jalea este mai mult o lamentație rituală decît manifestarea durerii disperate a omului despărțit de ființa care i-a fost dragă. Lamentație rituală pe care o fac, după cum știți, și oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viață a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificație trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvîrșește un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalți starea lui civilă, intențiile lui, bucuria sau tristețea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atît de năpraznică…

***

Ce-ar fi putut fi și nu a fost, ce-a fost și nu mai poate fi…

O legendă urbană cum că în 1956, la sugestia lui Mircea Eliade, Blaga ar fi fost propus de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu drept candidat la premiul Nobel pentru literatură și că autoritățile comuniste nu ar fi sprijinit în niciun fel demersul, a circulat până în 2006.

Când a fost demontată de publicarea nominalizărilor din 1956, ținute secrete timp de 50 de ani – regula NOBEL): numele lui Lucian Blaga nu se afla printre nominalizați. Dar asta nu îl face mai puțin valoros. Astfel de zvonuri nu pot circula decât pe seama unor oameni de o excepțională valoare.

Pe scurt, despre Blaga

Blaga, umanistul, academicianul, profesorul eminent, filozoful, poetul, dramaturgul, traducătorul, jurnalistul, diplomatul atât de respectat într-o epocă mai mult decât dramatică pentru Europa și lumea întreagă.

După încheierea războiului, mai activează ca profesor universitar la Cluj până în 1948, când, este dat afară de la catedră, împreună cu alţi colegi, profesori şi conferenţiari. Motivul? Nu se înregimentează noii ordini politice, refuzând să devină o marionetă ideologică la conducerea Partidului Naţional Popular (o verigă în edificarea partidului comunist). Refuzul este urmat de umilire şi marginalizare, declasat în posturi nesemnificative faţă de poziţia de prim plan de până atunci.

Timp de doi ani (1949 – 1951), activează în calitate de cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie, apoi este mutat la Biblioteca Academiei, filiala clujană, în funcţia de bibliotecar – şef, ulterior în cea de director – adjunct până în 1959. Este mereu urmărit de organele statului comunist, în perioada cea mai sumbră a anilor ’50 – ’60. Este ocolit de colegi, iar studenţii sunt ameninţaţi ca nu cumva să-l frecventeze.

Pentru ca umilirea să fie completă, în paralel cu degradarea demnităţii profesionale, i se interzice şi publicarea operelor de autor. Nu a însemnat însă că nu a mai creat. Dimpotrivă. Este o perioadă plină, în care a scris multă poezie, romanul cu influenţe autobiografice “Luntrea lui Caron”, toate apărute postum.

Citiţi şi

Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

„Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.