Ce mai e de zis despre povești versus realitate? Mai nimic. E nașpa când ceva care credeai că îți va face bine mereu, ajunge să-ți facă rău. Valabil pentru orice episod din orice serial sau orice act din orice piesă clasică de teatru. Dar, deh, asta se întâmplă când confunzi poveștile cu realitatea.
Căci realitatea nu poate decât să câștige, pe când poveștile te amețesc un pic, te amăgesc că se vor îmbrăca în realitate, dar nu fac asta, rămân, vai mama lor, pe unde le prinde vreo furtună, vreun îngheț, complet dezbrăcate, adăpostindu-se prin cine știe ce cotloane ale minților care tocmai le-au zămislit, șocate mereu de faptul că end-ul nu e happy.
Dacă ceva ar învăța, măcar ceva, cei care își povestesc întotdeauna un viitor irealizabil, parcă basmul tot ar avea un rost, ca o lecție de repetat, de ținut minte, de aplicat într-o ulterioară identică ori vag asemănătoare ediție pinceps, dar nu se întâmplă asta.
Mereu poveștile reușesc să îmbete, să sufoce, la început, realitatea, se cred puternice și invincibile, dar sfârșesc strivite sub trupul greu al acesteia.
Căci realitatea nu știe decât să câștige, ea nu are auzul format pentru a asculta povești, nici miros pentru a face diferența dintre scurgerea de gaz a buteliei racordată neglijent și tufa de lavandă de sub geamul de la bucătărie, nici văz pentru a sesiza dacă e dimineața sclipind sau groapă în mijlocul străzii – capcană pentru cei atenți doar la radioul unde actori obosiți spun povești copiilor.
Căci realitatea nu vrea decat să câștige, cu orice preț, prin orice mijloace, prin ea însăși, deși lasă deseori impresia că e absentă, vulnerabilă, înduplecabilă, vindecabilă. Nici pomeneală, doar desenează, uneori rapid, alteori leneș, pânze de păianjen pe foile, încă albe, ale poveștilor ce se vor scrise pentru o eternitate iluzorie, dar atât de atractivă, de fermecătoare.
Povestea vrea să rămâi, realitatea îți arată drumul, căci rămânerea e un vis fără niciun rost din care nu poți decât construi secunde, pe când plecarea e firescul deșertăciunii, al orizontului, al neantului de care vrei să fugi mereu rămânând acolo, undeva, unde o poveste îți pare credibilă, viabilă, recognoscibilă, îți pare realitatea însăși, dar nu, nu e, ci doar o virgulă, niciodată un punct, eventual un punct și o virgulă după care întotdeauna urmează altceva, alt vis, altă poveste, altă crimă, dar același criminal, realitatea.
Căci realitatea nici nu știe, nici nu poate, și nici nu vrea decât să câștige.
Guest post by Eduard Lupașcu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Lungul drum către iubirea adevărată
Mama, de ce nu mi-ai spus că iubirea e singurul lucru care contează?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
