The Love That Remains

Despre urmele iubirii și geometria despărțirii 

 Există filme care îți frâng inima prin tragedie și altele care te fac să zâmbești amar, recunoscându-ți propriile neputințe. The Love That Remains, noul film al islandezului Hlynur Pálmason, reușește ambele lucruri în același timp. E o poveste despre dragoste și despărțire, dar nu una convențională — nu e vorba despre cine pleacă, ci despre ce rămânedupă ce iubirea se destramă: ecoul, amintirea, tandrețea care refuză să moară.

     Într-un peisaj cinematografic european în care intimitatea și vulnerabilitatea sunt tot mai des aduse în prim-plan — de la Anatomy of a Fall la The Worst Person in the World — filmul lui Pálmason se distinge prin sobrietatea emoționalăși rigurozitatea formală. Este un film care nu caută să emoționeze direct, ci să provoace reflecția, punându-ne față în față cu tăcerile din interiorul propriilor despărțiri. Așadar, Pálmason, autorul filmelor Godland și A White, White Day, își confirmă statutul de poet al spațiilor nordice și al sentimentelor neexprimate.

     În The Love That Remains, el orchestrează o meditație vizuală despre familie, vinovăție și iertare, în care natura și timpul nu sunt simple decoruri, ci forțe morale care modelează destinele. Rezultatul e un film de o frumusețe neliniștitoare — melancolic, dar nu trist; tandru, dar nu dulceag; profund, dar niciodată solemn. Un film care nu se străduiește să te emoționeze, ci te lasă să simți singur ceea ce înseamnă iubirea care nu mai e, dar care totuși persistă. Filmul funcționează ca o radiografie afectivă a unei familii în tranziție, dar și ca o meditație asupra trecerii — a anotimpurilor, a relațiilor, a identității personale. Pálmason propune un tip de realism poetic, în care observația minuțioasă a cotidianului se împletește cu o dimensiune simbolică discretă. Fiecare imagine, fiecare tăcere pare să poarte urmele unei neliniști metafizice: ce înseamnă iubirea atunci când nu mai poate fi împărtășită?

     Regia lui Pálmason impresionează prin rigoarea compoziției și capacitatea de a face vizibil invizibilul. Spațiul devine un organism viu, care respiră odată cu personajele: casa, peisajul rural, lumina schimbătoare a Islandei nu sunt decoruri, ci prelungiri ale stărilor interioare. Fiecare cadru pare atent calculat, cu o claritate fotografică specifică autorului. Camera rămâne adesea statică, lăsând personajele să se miște în ritmul propriu; astfel, timpul capătă greutate, iar tăcerile devin purtătoare de sens. Cineastul demonstrează din nou că este un regizor al tranzițiilor subtile, un poet al materialității — al luminii, al apei, al anotimpurilor. În mâinile lui, realul capătă o dimensiune metafizică, fără a deveni niciodată mistic: filmul este profund concret, dar plin de reverberații simbolice.

     Scenariul, realizat tot de Pálmason, urmărește un an din viața unui cuplu despărțit, Anna (Saga Garðarsdóttir) și Magnus (Sverrir Guðnason), și a celor doi copii ai lor. Narațiunea nu are o direcție dramatică clară, ci o structură fragmentară, alcătuită din episoade cotidiene, repetiții, gesturi care se reiau și se transformă. Tema centrală — „ce rămâne” — devine un principiu de compoziție: fiecare secvență adună, ca într-un sediment, urmele unei legături care se destramă. Filmul nu vorbește despre iubirea care moare, ci despre persistența ei reziduală, despre felul în care emoțiile supraviețuiesc despărțirii, deformate, dar încă vii.

    Motivele recurente — anotimpurile, spațiul domestic, simbolurile naturale (cocoșul, casa, lumina) — funcționează ca repere în procesul interior al personajelor. Natura este un martor impasibil, dar și un barometru afectiv: ploaia, vântul, zăpada sunt ecouri ale stărilor umane. În subtext, filmul vorbește despre reconfigurarea rolurilor parentale, despre intimitatea post-iubire și despre nevoia de continuitate afectivă, chiar și atunci când relația a încetat formal.

   Distribuția filmului se remarcă prin măsura și sinceritatea interpretărilor. Astfel, Sverrir Guðnason (Magnus) oferă o prezență discretă, tensionată, portretizând un bărbat prins între vinovăție și tandrețe. Jocul său, bazat pe economie de gesturi și pe prezență corporală, se înscrie perfect în minimalismul regizoral al lui Pálmason. Pe de altă parte, Saga Garðarsdóttir (Anna) construiește un personaj cu o forță tăcută, o femeie care își reconstruiește identitatea în tăcere, între maternitate și libertate. Nu caută empatia spectatorului, ci autenticitatea unei existențe care se rearanjează după pierdere.Cei doi actori principali evită clişeele dramei conjugale, iar copiii — interpretați cu naturalețe uimitoare — adaugă o vibrație de sinceritate, care conferă greutate emoțională filmului.

   Imaginea, semnată tot de Pálmason, este una dintre marile virtuți ale filmului. Filmarea pe peliculă de 35 mm conferă o textură materială care amintește de pictură și fotografie analogică. Lumina islandeză — mereu schimbătoare, oblică, filtrată de nori — devine substanță narativă.  Compozițiile sunt riguros geometrice, dar niciodată sterile. Pálmason filmează oamenii ca pe niște prezențe efemere într-un spațiu vast, unde natura nu e doar decor, ci o forță morală. Alternanța între planurile largi și cadrele intime creează un echilibru între exterioritate și interioritate, între lumea vizibilă și trăirea ascunsă. Imaginea e, de fapt, o formă de poezie a percepției: timpul se vede, lumina se aude, iar distanța devine afect.

   Montajul, semnat de Julius Krebs Damsbo, păstrează ritmul contemplativ tipic regizorului: lent, dar precis, aproape arhitectural. Filmul e construit ca o succesiune de momente, mai degrabă decât ca o poveste cu tensiuni crescânde. Această structură permite spectatorului să observe nu doar evenimentele, ci procesele — cum se schimbă lumina, cum se transformă chipurile, cum se adună absențele. Montajul respiră împreună cu personajele: el nu le dictează ritmul, ci îl urmează. Rezultatul este un film-organism, în care fiecare imagine pare să continue alta într-un flux natural, dar încărcat de semnificație.

    Muzica originală, compusă de Harry Hunt, e rareori explicită. Pálmason preferă o abordare acustică minimalistă,unde sunetul devine prelungirea tăcerii. Zgomotele mediului — vântul, lemnul care scârțâie, pașii, apa — au o funcție poetică, amplificând tensiunea emoțională. Sunetul diegetic este folosit aproape sculptural: uneori absența lui e mai elocventă decât prezența muzicii. Această austeritate sonoră consolidează senzația de intimitate, de realism senzorial și de melancolie controlată.

     The Love That Remains se înscrie într-o tendință clară a cinemaului european contemporan: redefinirea intimității ca spațiu de explorare etică și vizuală. În timp ce Justine Triet abordează destrămarea cuplului prin lentila juridică (Anatomy of a Fall), iar Nuri Bilge Ceylan o examinează prin discurs moral și intelectual (About Dry Grasses), Pálmason adoptă o metodă empirică, senzorială. El nu caută explicații, ci forme; nu vorbește despre iubire, ci o observă în procesul dispariției ei. Bunăoară, Pálmason își afirmă vocea proprie — o combinație de observație antropologică, sensibilitate plastică și rigoare morală.The Love That Remains este, înainte de toate, un film despre persistența sentimentului. Despre modul în care iubirea nu se sfârșește odată cu relația, ci se transformă, devenind memorie, gest reflex, lumină de iarnă.

Hlynur Pálmason propune o experiență cinematografică în care emoția nu este oferită, ci descoperită; un film care cere privire atentă, răbdare și disponibilitate pentru nuanță.

     Într-o epocă în care cinemaul tinde să explice totul, The Love That Remains alege să observe. Iar în tăcerea sa controlată, în respirațiile lente ale cadrelor, se ascunde una dintre cele mai autentice reprezentări ale iubirii pierdute din cinemaul european recent.

Pe Mădălina o găsiți și aici.

* Filmul va rula la Cinema Elvire Popesco, București, sâmbătă, 25 octombrie 2025, ora 20:30, proiecție în cadrul Festivalului  Les Films de Cannes à Bucarest.

Citiţi şi

Îmbătrânim (Rusalka)

O luptă după alta. Timp petrecut cu folos

Les Choses de la Vie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.