„O să poți dormi ca o stea, acum e mare patul și n-ai să te mai împiedici noaptea de picioarele mele lungi”, îi spuse el încercând s-o îmbărbăteze. „Să dormi tu ca o stea acolo unde te duci, dacă vrei!”, făcu ea pe cocoșul, apoi oftă. Nu-i plac plecările. Mai ales cele dintre ei.
”Hai să te trag!” îi spuse, și-o luă de mână smucind-o cu tot cu bicicletă. Ea începu să râdă ca un copil pe care-l gâdili. Vântul ațâțat de viteză îi arunca părul pe umeri. De undeva, mirosea purpuriu, a flori de liliac proaspăt. Bicicleta ei mergea ca prin magie, singură, cu viteză, trasă parcă de șapte cai. ”De trei ani ne iubim și tu azi mă tragi prima data așa?”, îl dojeni ea, împingându-l de umăr, iar bicicleta lui o coti un pic spre trotuar, supărată. Acum i-a venit ideea! ”Nu mai vreau să plec”, îi spuse el aproape în șoaptă. „O să-mi fie dor, nu-mi place să-mi fie dor. Vreau să beau cafeaua cu tine”. ”Ei, lasă că vii, te așteptăm, eu, ăsta mic, bicicletele, dealurile. Ne găsești aici!”.
Timpul, parșivul, fugea în ziua aceea ca un hoț prins la furat. Se făcu ora șase, ea proba rochițe. ”Pot să rămân cu rochița asta?”, îl întrebă. ”Păi cum nu? E frumoasă, pe asta să n-o vinzi. Ți-o cumpăr eu și-o mai porți, vrei?”. Era albastră ca cerul pitit după nori. Un model alb de flori agățate de materialul din in, parcă decupate dintr-o poartă de fier forjat. Era plină de frunzulițe și crenguțe cârlionțate. Iar în față, niște nasturi argintii ca niște bănuți. ”Cine mai are haine cu 20 de nasturi? Iar la mâneci, câte doi!”, râdea el trăgând-o de umeri spre el. ”Chiar pleci?”, se alintă ea în timp ce-și număra nasturii.
Cățelandrul lor știa una și bună, să urce în tren. Și încerca pe la toate ușile. Nu înțelegea de ce nu se pleacă. Adică de ce-am venit la tren dacă nu ne suim în el? Ea îl trăgea de pe scările vagoanelor și-i explica din nou: ”Doar el pleacă, noi doi rămânem.”
Soarele își lua rămas bun, mai arunca un pic de căldură din spatele unui tren. Fășii de portocală brăzdau cerul la orizont. Se auzi un fluierat înăbușit și trenul se urni, iar ochii ei se făcură deodată grei. ”Parc-am plecat la război”, îi spuse el glumind apoi în telefon. Păi, i-a fost un pic amar, că poate dacă ar fi avut și ea un tren, el ar fi tras-o după el, așa cum a tras-o cu bicicleta.
Se întoarseră în casa tăcândă, amândoi cu coada între picioare. Și acum ce fac? Ce fac cu atâta liniște? E-adevărat, au multe pe cap, dar nu-i la fel. Nu-i cu aer rumen, cuib de aramă și timp bogat. Nu-i. Așa că au închis toate luminile și s-au culcat. Ea și cățelul, unul lângă altul, pe partea lui de pat.
Fragment din cartea ”Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini”.
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
