„Who wants to live forever?” se întreabă Queen într-unul dintre hiturile care au transformat formaţia într-o legendă, asigurându-i, astfel, nemurirea. Au trecut aproape 25 de ani de când Freddy Mercury a părăsit această lume, însă vocea sa, muzica sa, mesajele sale continuă să trăiască atâta timp cât oamenii continuă să le asculte şi să şi le amintească, atâta timp cât rezistă, fizic, suportul lor (în acest caz, înregistrările păstrate digital, pe servere, pe cd-uri etc). Şi, la fel, se întâmplă cu orice creaţie, cu orice operă de artă care supravieţuieşte creatorului său – devine o frumoasă cale spre un strop de nemurire.
Însă astăzi există noi forme de imortalitate şi ele sunt accesibile… muritorilor de rând. Nu este nevoie să fi făcut musai ceva memorabil în viaţă, nu este nevoie să fi creat vreo capodoperă pentru a avea locul şi dreptul tău la eternitate. Cel puţin, de la această idee au pornit iniţiatorii unui proiect inedit, printre care şi românul Marius Ursache, proiect care promite crearea unei moşteniri digitale interactive pentru eternitate.
Eterni.me oferă posibilitatea urmaşilor să găsească tot ceea ce ar căuta, altfel, aiurea, pe internet, despre tine – poze de familie, informaţii despre evenimente, gânduri, înregistrări sau chiar cântece pe care poate l-ai scris, dar nu ai avut niciodată curajul să le publici. Tot ceea ce ar putea reconstitui viaţa ta, cu momentele ei mai importante, cu valorile sale, reflectându-ţi fidel personalitatea, reprezintă un privilegiu pentru urmaşi, privilegiu pe care acum, noi nu îl avem. O hologramă a sufletului, o formă digitală de nemurire prin intermediul căreia urmaşii să poată intra, post mortem, „în dialog” cu tine.
Iar tehnologia nu se va opri doar aici. Viitorul promite inclusiv roboţi care să semene cu persoanele dragi pe care le-am pierdut şi în a căror memorie să fie înregistrată vocea şi amintirile acestora, precum este robotul denumit Bina 48, un fel de clonă a soţiei lui Martine Rothblatt, CEO la United Therapeutics. Acesta crede că „moartea este opţională”, pariind pe acest tip de clone virtuale pe care viitorul ni le-ar putea aduce la scară largă, ele putând inlcusiv, în opinia lui Rothblatt, să fie chiar mai „adevărate” decât originalul!
Astfel, ceea ce psihologii ne spun atunci când pierdem o persoană dragă – că aceasta continuă să ne fie alături, deşi altfel – devine tot mai „palpabil” cu ajutorul oferit de tehnologie. Asta nu înseamnă că urmaşii tăi nu îţi vor simţi lipsa, nu vor suferi şi nu îţi vor duce dorul, însă te vor simţi, în continuare, aproape.
Desigur că sunt voci împotrivă. Uitarea stă la baza coerenţei vieţii noastre, ajuntându-ne să trăim ancoraţi în prezent şi nu dependenţi de trecutul care rămâne astfel viu, o adevărată capcană pentru mintea noastră (Viktor Mayer-Schonberger prin cartea sa apărută în 2009 „Delete: The Virtue of Forgetting in the Digital Age”). Din acest punct de vedere, tehnologia digitală îi va „ajuta” pe urmaşi să fie „bântuiţi” de morţii familiei, dar, ca în toate, poți alege să accesezi sau nu arhiva digitală.
Pe de altă parte, aproape tot din ceea ce omenirea a făcut încă de la primele desene rupestre până la folclor, scrisori, jurnale, cărţi, fotografii, filme, muzică, orice formă de artă etc. reprezintă o continuă luptă împotriva morţii şi a uitării, cu scopul de-a-şi asigura, cu mijloacele pe care le-a avut la îndemână în fiecare epocă, trăinicia amintirii. Şi, într-o oarecare măsură, acelaşi lucru îl fac, involuntar, şi reţelele de socializare. Fără să fie proiecte care să-şi propună în mod expres păstrarea informaţiilor despre fiecare în parte pentru posteritate, tot ceea ce noi adunăm în fiecare pagină şi profil digital rămâne în memoria serverelor şi, atât cât aceastea funcţionează, vom continua să “trăim”, prin ele și după moarte. Iar, reversul medaliei, este unul care mie, cel puţin, îmi dă fiori reci pe şira spinării: pe măsură ce trece timpul, tot mai mulţi utilizatori ai acestor reţele sunt… morţi. Aşa că şi iubitul Facebook devine, treptat, un mare… cimitir digital populat de… fantome.
Conform statisticilor, în 2012, la numai 8 ani de la lansarea sa, deja muriseră 30 de milioane de utilizatori. Și se pare că zilnic mor alți 8.000. Dacă ritmul creării de noi conturi nu-l va depăși pe cel al celor care și-au încheiat socotelile cu viața, vor fi mai mult morţi decât vii pe Facebook.
Totuşi, Facebook se adresează celor vii şi socializării dintre ei în timp real, în timp ce proiecte precum Eterni.me se adresează posterităţii, propunând un dialog între viaţă şi moarte. Mi-ar plăcea, la modul ideal, ca informaţiile celor care nu mai sunt printre noi să poată fi transferate de pe reţelele de socializare către o secțiune specială a fiecărei rețele în loc de opţiunea „memorialised”, și aceea neactualizată. Și asta pentru că, sincer, eu cred în vechea zicală „vii cu vii şi morţii cu morţii” și nici nu mai vreau să fiu anunțată că este ziua unui prieten care a murit și îndemnată să i-o fac mai frumoasă. Mi se pare macabru.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
