*Despre gelozia patologică. Perspectiva EI*
Și-a tuns părul pubian sub formă de inimă și l-a vopsit în roșu. Fâțâindu-se goală prin fața oglinzii și admirându-și opera, Marcela și-a jurat că este ultima jertfă pe altarul veșnicelor sale eforturi de a-și convinge consortul că NUMAI EL contează pentru ea. Se felicita că a găsit, în sfârșit, schepsisul intim suprem, care îl va determina pe ORBUL de el să observe că nimic nu-i prea mult pentru ea, când e vorba să-și dovedească iubirea singulară. De altfel, nici n-ar mai ști ce altceva să facă. După ce și-a tatuat pe ceafă tirada „MY HEART BEATS FOR PIT” (că „Petru” n-a vrut să scrie deșteapta aia de la „Tatuaje”, pe motiv că-i „țărănesc și-i pe veci; și nu vrei să ai pe veci un țăran agățat în ceafă!”), încât mesajul să fie vizibil doar după ce i se dădea părul negru, lung, la o parte, reacția lui Pit, la vederea grozăviei, a fost previzibilă:
– Ți-ai făcut porcăria asta fiindcă ești tu deșteaptă, nu? Poate ĂLA te-a învățat ce și cum să faci, să nu mă prind eu că ți-o tragi prin spatele meu… Ce ți-o fi zis? Fă-ți un tatuaj din ăsta, că ai să vezi că nu va mai crede în veci că îl înșeli. Cine să creadă că îți injectezi în piele pentru totdeauna numele boului de bărbatu-tău, dacă te-ai culca cu altul?
Marcela a plâns. Mult. Nu a mai avut putere să se scuze, să se explice, cum făcea întotdeauna. A trebuit să schimbe așternuturile, de ude ce erau, după o oră și jumătate de plâns în hohote. Într-un final, el a venit în dormitor și a tunat:
– Demostrează-mi că inima ta bate numai pentru mine! Hai, demonstrează-mi!
Scâncind, Marcela și-a desfăcut picioarele, ca de fiecare dată, primindu-l în ea cu sufletul vraiște și sperând într-un viitor idilic, perfect, în care el s-o creadă, recte să n-o mai suspicioneze niciodată, iar ea să nu mai ajungă să facă s*x în silă, mai mereu pentru retușarea căsniciei în care… nici nu mai știa ce-a determinat-o să intre. Era însă sigură că-l iubise. Și mai era convinsă și că nu-l înșela. Era doar încredințată că după șase ani și doi copii, asta trebuie să facă: să reziste. Să-l facă să vadă că EL greșește. Și că EA este aceeași. Doar de frumoasă și cochetă o luase… Dar… cât să mai reziste? Și de unde resurse? Cum să-i sugrume nebunului gelozia? Cum să-i anestezieze neîncrederea? De ce, dacă era frumoasă și cochetă, el dădea semne, prin veșnicele acuze izvorâte din te miri ce, că și-o dorește lălâie și balcâză, fiind convins, în coșmarul lui cu ochii deschiși, că numai așa n-ar remarca-o nimeni. Iar dacă o remarcă, e doar fiindcă EA vrea asta. Urmărește asta. S-o admire alții, că EL nu-i este de ajuns. S-o dorească alții… Alții.. Dându-și seama că s-a îndepărtat binișor de comuniunea intimă a cărei protagonistă tocmai era, Marcela a mimat unul dintre cele mai reușite orga*me ale ei, asigurându-și câteva zile de tihnă conjugală, în special judecând după exclamația lui, pe fondul unei ejaculări în cascadă:
– Vezi? Nimeni, dar NIMENI nu te poate face atât de fericită. Să-ți bagi asta bine în cap!
Pf… „Abia aștept să-i văd fața!” își spunea Marcela, zâmbind fericită pe stradă, știindu-și între picioare comoara roșie, croită din inimă, sub chiar formă de inimă, special amenajată pentru eradicarea geloziei patologice din capul bărbatului pentru care a refuzat odinioară un popă, un notar și un profesor de matematică… Era sigură că îl va da gata. Că EL va leșina. De satisfacție și emoție. Era sigură, astăzi, că Mioara, prietena ei de-o viață și singura care știa prin ce trece, nu are deloc dreptate când bate câmpii: „Marcelo, ăsta are o amantă și își construiește apărarea atacând. Doar nu e nebun să te piardă! Cui i-ar mai trebui el, apoi, cu doi copii de gât? Aia o fi măritată și ea, așa că le-o fi convenind aranjamentul. Aducându-te în starea asta și văzându-te că nu prididești cu scuzele, de parcă ai fi vinovată, nu face decât să te îndepărteze de subiect. Te transformă, te năucește; asta nu e iubire, nu e respect, nu e încredere, nu e căsnicie.”
„Prostii!”, gândea Marcela, aproape zâmbind și evitând cu pantofii cei noi o băltiță. Nu are timp să mă înșele. Este doar la serviciu, bietul, și acasă. Abia are vreme să mănânce…
***
Seară. Copiii – la mama soacră. Marcela aprinde lumânări și bețișoare parfumate, fixează televizorul pe radio – Romantic FM, se dezbracă „zero” și-și leagă o eșarfă transparentă în jurul șoldurilor. Toarnă vin în două pahare cu picior și-l așteaptă. Pit intră în vestibul și simte miros de sex, își abandonează hainele pe traseul dintre antreu și dormitor, unde se năpustește hulpav spre eșarfa Marcelei, pe care o vrea departe de ce-avea el de gând să facă în clipa aceea. Brusc, ochii i se injectează, trupul îi intră în stare de deflagrație, îl cuprinde o vâltoare vecină cu explozia de la Hiroshima și tună:
– N-ai nicio limită. Te blestem, femeie, să ai parte de toată suferința pe care mi-o provoci. Ce este mizeria asta? Cine te-a învățat toate astea? Cine este nemernicul? Cât mai aveți de gând să mă batjocoriți? Spune, nefericito! Scuipă tot!
Lacrimile i-au udat Marcelei obrajii instantaneu. Își privea bărbatul ca pe un străin, îndiavolit deasupra ei, lumânările contorsionându-i grimasele și transformându-l în Satană. Era sigură că l-a pierdut definitiv. Că lupta ei a luat sfârșit. Atunci. În seara aceea. Doar că Pit, ieșit din transă subit, cu o mișcare bruscă și dureroasă s-a înfipt în inima ei roșie, dându-și drumul, spasmodic, instantaneu. Și trupește, și la gură:
– Vezi? Numai eu te pot face atât de fericită…
Sfâșiată în miliarde de bucățele, Marcela s-a întors pe-o parte. Pe jos, telefonul lui Pit a vibrat discret. Pe ecranul brusc iluminat a apărut un mesaj de la un oarecare „Mosc – Secretariat”: „Domnule inginer, dimineață v-o fac simplă sau all-inclusive?”
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
