Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Adevărata stare de urgență

8 October 2020

Sănătatea întregii țări depinde și de o educație financiară sănătoasă. Nu o avem. Un studiu realizat în acest an de către Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) ne arată un nivel îngrijorător de precar al culturii financiare în rândul cetățenilor români (suntem din nou pe ultimele locuri din Europa). Educația financiară ar trebui, de aceea, să fie o prioritate națională. Am învățat-o pe pielea mea, ca milioane de alți români. Iată povestea.

Știu exact când mi-am dat seama: târziu, foarte târziu. Dar nu prea târziu. Poate că e adevărat: niciodată nu e prea târziu.

Nu aveam încă treizeci de ani, eram la Havana, Cuba, era primăvară, cubanezii se pregăteau să aniverseze, forțat, un număr de ani de la nașterea lui Lenin. Nici nu mai contează câți.

Citeam ziarul Granma, care era (și este încă) evident o unealtă de propagandă. Deși era la zi, părea îngrozitor de vechi, în general consemna aniversări și comemorări, comuniștii erau mereu glorioși, în ziarele cubaneze Fidel cucerea încă zilnic insula, alături de Che Guevara și Camilo Cienfuegos.

Pe ultima pagină era o rubrică asemănătoare cu cea din Scînteia de pe vremuri: realități din lumea capitalului. Erau căinați șomerii din Detroit, din Statele Unite ale Americii. Munciseră în industria auto, aduseseră glorie și bani Detroitului, iar acum ajunseseră să doarmă pe sub poduri, din capriciile capitalismului.

Am terminat de citit ziarul și i l-am dăruit unui cubanez care arăta întocmai ca șomerul din fotografia de sub un pod din Detroit. Săracii de ei!, mi-a spus cubanezul îngrozitor de sărac, citind în diagonală articolul și crezând chiar toate balivernele.

Am vrut să-i nuanțez adevărul, nu am vrut să îi spulber fără milă iluzia de care avea atâta nevoie: că dincolo de ʺparadisul comunistʺ e iadul.

Treaba asta, iluzia asta toxică, îl făcea să uite de propria sărăcie și să se îndure. Nu puteam nici să tac. Așa că i-am spus ceva important, dar nu știu dacă a avut răbdare să se gândească la aceste cuvinte: prietene, nu e chiar așa.

Dar atunci e momentul exact când am înțeles ce ni s-a înâmplat, mie, părinților mei, bunicilor mei, la ieșirea din comunism.

Atunci am înțeles că am ieșit din comunism, dar că nu putem ieși decât după un travaliu cumplit din propria istorie – eu, născut în ultimii ani republicii socialiste România, voi fi mereu copilul tranziției, așa cum bunicii mei vor fi fost copiii războiului și ai foametei, iar părinții mei copiii național-comunismului.

Da, am ieșit din dictatură vii, dar nu nevătămați, marcați pe viață de lipsa de cunoaștere a noii lumi. Confundam și noi adevărul cu dreptatea, ba mai mult și mai rău credeam că noua lume va fi despre adevăr și despre dreptate.

Și nici măcar nu i-am înțeles legile, regulile, pentru că de la început au năvălit minciuna și nedreptatea. Și n-am învățat.

Aproape toți oamenii pe care i-am cunoscut cât am fost copil au ieșit păgubiți dintr-o schemă financiară piramidală, am auzit de Caritas (Cluj), de Gerald (Focșani), de Philadelphia (Pitești), oamenii ieșeau în pierdere și în Ardeal, și în Moldova, și în Țara Românească. Bine, nu toți. Mai erau și privilegiații sistemului. Ei câștigau mereu.

Dar oamenii, oamenii simpli, muncitori și cinstiți, erau ademeniți de fabuloase câștiguri peste noapte și își pierdeau cât ai clipi toate economiile, care la Dacia Felix, care la SAFI, care la FNI.

Cei mai perseverenți din tranziție reușeau chiar să piardă succesiv în toate fraudele vândute drept piață financiară legitimă.

Și așa a crescut o neîncredere grea, de care m-am lovit pe la optsprezece ani, când într-o vacanță de vară am încercat să vând niște asigurări de viață unui român trecut prin multe. Nici n-a vrut să audă. Se fripsese cu prea multe realități din lumea nouă.

Mai țin minte și o rudă îndepărtată care și-a deschis un magazin cu de toate cu care, trândăvind, firește că a dat faliment. Se aștepta ca peste noapte, devenind patron, să dobândească scaun de birou ca J.R.. Nemuncind, n-a fost cazul.

La noi în oraș primul bancomat a apărut când deja începuse mileniul al III-lea și eu aveam aproape douăzeci de ani. Oamenii îl ocoleau conștiincios, se temeau de el, era un corp străin, îl credeau ostil.

Desigur, multe s-au schimbat în acești douăzeci de ani, deși oamenii continuă să vorbească despre milioanele de lei, iar denominarea s-a întâmplat în iulie 2005. Unele obiceiuri trec greu, altele nu trec niciodată.

Ne-am adaptat, care cum a putut, dar ceva – ceva tragic – s-a perpetuat: lipsa educației noastre financiare.

Dintre toate genurile de educație care ne lipsesc (sanitară, juridică, civică, politică, media), educația financiară ne lipsește cel mai mult.

Piața de capital e o lume fantastică, plină de oportunități, dar noi, milioane dintre noi, credem că a face economie înseamnă să ții banul ascuns sub o saltea. Economia nu se mai face (doar) așa de zeci de ani și noi încă n-am aflat! Pentru că – din nou – nu ne-a învățat nimeni. Cine ar fi avut interesul?

Mai rău – dacă ne uităm pe datele furnizate de Institutul Național de Statistică – nici măcar acest fel de a face economie nu mai  e respectat: în medie, sub 1% din bugetul unei gospodării din țara noastră este economisit în fiecare lună! Și atunci?

Și atunci e o nevoie urgentă de reformare a modului în care se face educație în România, iar educația finaciară trebuie să aibă prioritate.

Și, pentru că, cel mai probabil, nu se va întâmpla, ne rămâne fiecăruia dintre noi datoria de a învăța și a-i învăța pe cei care vin după noi.

Cum se face un buget personal? Cum se distribuie judicios resursele, cum arată un buget lunar rezonabil de cheltuieli? Ce contează, până la urmă, pentru noi? Care ne sunt prioritățile? Cum se obține independența financiară?

Cum folosim instrumentele moderne ale economisirii? În ce investim și, la urma urmei, cum ne pregătim de pensie, în condițiile în care sistemul public de pensii e atât de fragil?

Cum îți dezvolți simțul antreprenorial? Care sunt modelele noastre? Ce, cât valorează, de fapt?

Ar trebui să fim atenți la toate lucrurile acestea, fiindcă e toată viața noastră (și) aici.

Există o butadă care ne spune că expresia cea mai întâlnit într-un roman rusesc este: și atunci, timpurile au devenit și mai rele. Romanele rusești nu sunt chiar așa departe de realitate. Timpurile devin și mai rele adeseori – și nu doar în Rusia. Evident, nu suntem pregătiți.

Încrederea românilor în democrație și în capitalism s-a tot erodat în acești treizeci de ani, pentru că ne-a lispit cea mai importantă armă de apărare: cunoașterea. N-am știut.

Am plecat de departe și n-am știut nici măcar cum se folosește bursa. Totul ne era străin.

Am fost descoperiți în fața șarlatanilor și mereu gata să schimbăm orice avere pe un șir de tinichele colorate, ca bieții incași de odinioară.

Când pui toate piesele acestui puzzle la locul lor – începi să vezi: istoria noastră este istoria ideilor și mentalităților noastre, este istoria imaginarului nostru și nimic nu se schimbă, de fapt, dacă nu ne schimbăm felul în care ne educăm și ne educăm copiii.

Este la modă un documentar – Dilema socială. Care ne arată că există și o parte foarte întunecată a rețelelor sociale și a felului în care noile tehnologii ne-au acaparat viața. Temerile sunt justificate, dar realitatea este confruntată, iar când realitatea este confruntată întotdeauna se găsesc și soluțiile.

Noi ne confruntăm și cu câteva dileme financiare, din care, ca în piesele lui Caragiale, nu putem ieși. Și singurul drum care duce undeva este, ca de fiecare dată, cunoașterea.

Cu condiția elementară să nu ne mai facem că nu vedem elefantul din cameră: încă nu știm ce este, la ce folosește și cum se folosește capitalismul.

 Citiți și Toată educația de care aș fi avut nevoie 

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu vreau să fiu fericit, sănătos și mediocru

România: pentru unii ciumă, pentru alţii… papanaşi

Alba-neagra ca istorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Florina / 8 October 2020 14:43

    Îmi amintesc și-mi voi aminti mereu cum rupeam paginile cu Ceaușescu din toate cărțile din casă în iarna lui 1989 și fericirea de pe chipul mamei mele. Credeam și eu, chiar de eram copil, așa cum credeam cu toții, că vor veni vremurile bune…
    Foarte bun articolul și foarte trist…

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro