Sunt lucruri care nu mai pot fi trecute cu vederea. O accelerare a tot ce ne înconjoară — tehnologie, ideologie, crize — care nu mai seamănă a progres, ci a fugă. Nu mai avem timp să înțelegem ce ni se întâmplă, ci doar cât să reacționăm. Și, uneori, nici atât. Dar dacă nu încetinim puțin ca să vedem limpede, riscăm să trăim într-o lume scrisă în coduri care nu ne mai aparțin.
Vom scrie o serie de articole despre realități documentate, idei în jurul cărora se reconfigurează viitorul și asta fără să fim întrebați. Vom vorbi despre acceleraționism: curentul care susține că trebuie să împingem lucrurile mai departe, mai repede, până când sistemul crapă sau se transformă. Despre elitele tech care cumpără terenuri pentru orașe autonome, pregătindu-se pentru colaps sau pentru o lume doar a lor. Despre Peter Thiel, care visează o societate condusă de cei „aleși” — nu democratic, ci eficient. Despre Elon Musk, care pare că apasă pe toate pedalele în același timp. Despre inteligență artificială, dar și despre pierderea inteligenței colective. Despre cum lumea, așa cum o știam, se rescrie.
Această serie nu se adresează doar minților curioase, ci și acelora care simt că „ceva se întâmplă”, dar nu au nume pentru acel ceva. Vrem să oferim explicații clare, riguroase, dar accesibile. Să provocăm gândirea, nu să o blocăm în termeni tehnici. Începem azi cu primul episod: „Ne grăbim. Dar spre ce?”, o introducere în ideea de acceleraționism — ce este, de unde vine, ce pericole și ce promisiuni aduce. Iar în episoadele următoare vom intra mai adânc în această lume care aleargă. Vom vorbi despre Peter Thiel și ideea lui de guvernare elitistă. Despre Elon Musk, omul care pare să comprime viitorul într-un singur deceniu. Despre orașele secrete ale miliardarilor și despre cum e posibil ca lumea să fie organizată ca o corporație, cu un CEO global. Și, poate cel mai important, despre noi — femeile care nu vor să trăiască într-un viitor care le exclude. Pentru că viitorul e deja aici și e timpul să ne întrebăm: al cui e și ce loc mai avem noi în el?
Umberto Boccioni, 1912, Elasticity (100 x 100 cm), Museo del Novecento – o reprezentare vizuală a dinamismului și adaptabilității în fața accelerării moderne. Accelerarea tehnologică și socială necesită o „elasticitate” mentală și societală. Așa cum călărețul și calul se contopesc cu mediul industrial, la fel și indivizii trebuie să se adapteze și să se integreze într-o lume în continuă schimbare.
***
Despre acceleraționism și promisiunea periculoasă a unei lumi mai rapide
Nu doar viața noastră pare că s-a accelerat. Ci lumea în întregime. Crizele vin mai des. Tehnologia ne scapă de sub control. Politica nu mai are timp să explice. Nimeni nu pare să înțeleagă totul, dar toți simțim că suntem trași într-o cursă fără oprire. Ce se întâmplă?
Unii spun că trăim în plin acceleraționism. Dar acceleraționismul nu este o glumă de internet sau un moft filozofic. Este o teorie cu ramificații reale, o viziune despre viitor care a migrat din cercurile teoretice discrete în sălile de consiliu ale celor mai bogați oameni din lume. O viziune care spune că nu trebuie să frânăm dezvoltarea economică și tehnologică — ci dimpotrivă, să o accelerăm până când sistemul se va rupe sau va evolua în altceva.
De unde vine această idee?
Teoria acceleraționismului este un curent filosofic și politic complex, care propune că accelerarea proceselor capitaliste și tehnologice ar putea conduce la transformări radicale ale societății. Această idee a fost explorată atât de gânditori de stânga, cât și de dreapta, fiecare cu interpretări și obiective diferite.
Această idee are rădăcini în gândirea lui Karl Marx, care a sugerat că intensificarea contradicțiilor capitalismului ar putea duce la prăbușirea sa și la apariția unei societăți post-capitaliste. Marx credea că „burghezia creează propriii ei gropari” prin dezvoltarea excesivă a capitalismului.
Însă forma modernă a acceleraționismului s-a născut în anii ’90 și 2000, în jurul gânditorului britanic Nick Land, care a propus o variantă radicală: să acceptăm că omul va fi depășit, că AI-ul și tehnologia sunt inevitabile, și că rezistența e inutilă. În anii ’90, aceste idei au prins contur în cadrul Cybernetic Culture Research Unit (CCRU), un colectiv experimental din Marea Britanie condus de Nick Land. Dar CCRU nu s-a născut doar din ideile lui Land. Alături de el, nu doar ca figură de contrast, ci ca prezență fondatoare care echilibrează și complică genealogia acceleraționismului, a fost filosoafa Sadie Plant. Una dintre primele gânditoare care a legat tehnologia de teorii feministe și de postumanism. În cartea sa Zeros + Ones: Digital Women and the New Technoculture (1997), ea reinterpreta istoria informaticii ca pe o poveste despre femei, cod și eliberare.
„The future is female – and digital,”scria Sadie Plant, cu ani buni înainte ca feminismul tehnologic să devină o temă mainstream.
Spre deosebire de Land, care vedea în accelerare un drum spre sfârșitul umanității, Plant imagina o metamorfoză: un viitor în care codul, rețelele și femeile redefinesc ordinea lumii. Un altfel de acceleraționism. Poetic, insolit, subversiv.
Mai târziu, filozofii Nick Srnicek și Alex Williams au propus un acceleraționism de stânga. Această ramură pledează pentru utilizarea și redirecționarea tehnologiei și infrastructurii capitaliste în scopuri emancipatoare. Cei doi nu visează la un viitor dominat de algoritmi și elite, ci la o societate eliberată de muncă inutilă, automatizată inteligent, cu un venit de bază universal și mai mult timp pentru creație, reflecție, viață.
„Trebuie să recuperăm viitorul ca spațiu politic. Nu îl putem lăsa pe mâna celor care cred că progresul înseamnă doar profit și putere.” — Srnicek & Williams, Manifesto for an Accelerationist Politics
Dreapta acceleraționistă: viziunea post-umană
Partea întunecată a acceleraționismului e cea promovată de adepți ca Nick Land și… da, uneori, Peter Thiel. O lume condusă de AI, în care guvernele sunt ineficiente, democrația e o frână, iar singura cale de „progres” e aceea dirijată de elitele tehnologice. Un viitor în care „mai repede” e mai important decât „mai bine”.
Land scria fără ocolișuri:
„Democrația este o formă de stagnare. Accelerarea înseamnă ieșirea din umanitate.”
Este filosofia din umbră a unora dintre cei care dezvoltă inteligență artificială, cripto-monedă, colonii pe Marte sau orașe private în California. O ideologie care, fără să fie declarată oficial, se infiltrează în deciziile pe care le trăim cu toții.
Acceleraționismul azi: între optimism și vertij
“Acceleraționismul” nici măcar nu s-a născut ca program politic, ci ca avertisment: criticul britanic Benjamin Noys l-a folosit prima dată pentru a desemna o fascinație periculoasă a stângii radicale față de viteză, tehnologie și colaps. Dar ceea ce a început ca un diagnostic ironic a devenit, treptat, o ideologie revendicată — și nu de oricine.
După cum arată o analiză recentă în Public Books, accelerationismul nu este o doctrină unitară, ci un câmp de luptă între două viziuni incompatibile: una care visează eliberarea prin automatizare, alta care justifică dominația prin viteză.
În această ambiguitate stă atât puterea, cât și pericolul conceptului: poate fi un proiect de emancipare… sau o mască pentru fantezia unei elite care vrea să scape de restul lumii.
Când vedem cum AI-ul scrie, desenează, judecă. Când Elon Musk propune fuziunea creier-computer. Când startup-uri propun „să înlocuim guvernele cu blockchain-uri”. Când orașe întregi sunt proiectate ca să nu mai aibă nevoie de alegeri, ci de coduri optimizate îți dai seama că nu mai e teorie, e realitate. Iar acceleraționismul e o cheie de lectură. Spre a înțelege de ce totul pare grăbit, tensionat, fără direcție clară. Dar și un avertisment: dacă nu știm cine accelerează și spre ce, s-ar putea ca destinația să nu ne includă.
Ne salvează sau ne distruge graba aceasta?
Acceleraționismul oferă o lentilă provocatoare prin care putem analiza transformările rapide ale lumii contemporane. De la avansul tehnologic la schimbările economice și sociale, ideea că accelerarea acestor procese ar putea duce la o ruptură a status quo-ului este pe cât de fascinantă, pe atât de controversată. Înțelegerea nuanțelor și implicațiilor acestui curent ne poate ajuta să navigăm mai conștient prin provocările și oportunitățile epocii actuale.
Poate că acceleraționismul ne obligă să visăm mai mare. Să nu ne mulțumim cu „reforme”, ci să inventăm cu adevărat un alt viitor. Dar riscul e uriaș: dacă visele sunt ale câtorva, iar restul lumii rămâne pe peron, trenul progresului nu mai e libertate, ci dictatură în viteză.Poate că întrebarea nu e dacă ne îndreptăm spre colaps sau salvare, ci: cine conduce? Și în numele cui?
Lecturi recomandate
Surse recente (2023–2024):
-
The Guardian – „How accelerationism escaped the fringe and took over the tech world” (2023)
-
BBC Future – „The accelerationism debate: Should we speed up to escape capitalism?” (2023)
-
Financial Times – „Techno-ideologies of Silicon Valley” (2023)
-
Vox – „Elon Musk and the return of techno-utopianism” (2024)
-
Bloomberg – „Inside California Forever: Tech billionaires’ private utopia” (2023)
Lecturi teoretice (de context):
Srnicek & Williams – Manifesto for an Accelerationist Politics (2013)
Srnicek & Williams – Inventing the Future (2015)
Peter Thiel – Zero to One (trad. română: Editura Publica, 2015
Un bestseller internațional, bazată pe cursurile ținute de Thiel la Stanford, notate de Blake Masters.
Cartea promovează ideea că inovația cu adevărat valoroasă apare atunci când creezi ceva cu totul nou (de la zero la unu), nu când copiezi modele existente (de la unu la n).
Thiel a scris eseuri despre viitorul tehnologiei, guvernare, stagnare economică și chiar despre ieșirea din democrație.
Este cunoscut pentru poziții anti-mainstream: a finanțat candidatura lui Donald Trump, a susținut ideea unor „societăți autonome” pe mare (seasteading), și a fost critic al sistemului universitar american.
Consideră că Occidentul suferă de o „criză de imaginație” și că progresul s-a blocat în ultimele decenii.
„To build the future, you must believe in secrets.” – Thiel crede că adevărul valoros este adesea ascuns și trebuie descoperit de cei curajoși.
Nick Land – Fanged Noumena (2011)
Mark Fisher – Capitalist Realism (2009)
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
AI-ul, pe platoul tehnologic, noi, pe platoul cerințelor
Hiperpoligloții – acești oameni uimitori
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
