Am găsit-o prea târziu

Cristina Lincu

26 August 2016

Îndemnată de articolul lui Andrei Crăciun – Gesturi care ne inspiră: Tu ştii ce mai face învăţătorul tău? -, dar şi de o dorinţă mai veche pe care n-am luat-o foarte în serios în ultimii ani, dedicându-i din când în când nu mai mult de două-trei clicuri, azi mi-am adus iar aminte de învăţătoarea mea. Şi mi-am propus nu numai s-o caut, ca până acum, ci şi s-o găsesc. Nu am ţinut legătura cu ea în ultimii aproape 30 de ani de când am terminat clasa a IV-a, deşi păstrez cu sfinţenie poza clasei din cursul acelui ultim an, dar şi compunerea pe care i-am scris-o la sfârşitul ciclului primar. Azi am postat poza pe facebook, cu speranţa că aşa voi regăsi şi din colegi şi, împreună, cumva, îi vom da de urmă.

Nu e prima dată când mă uit minute în şir la acea poză. Standard pentru anii ’80, toţi cei din generaţia mea au o astfel de fotografie făcută cu întreaga clasă şi învăţătorul acesteia, pe treptele şcolii. Mi-e greu să mi-i imaginez pe colegii de numai 10 ani care zâmbesc strâmb, fâstâciţi, acum adulţi, în jurul vârstei de 40 de ani, mulţi dintre ei, probabil, la rândul lor, părinţi. Mi-e greu să mi-o imaginez şi pe doamna învăţătoare (pe atunci „tovarăşa”) altfel decât este în poză – tânără, foarte tânără, frumoasă şi bună ca pâinea caldă…

invatatoare clasa

Câte amintiri sunt de depănat, câte sunt de povestit… cu câtă emoţie mă gândeam la revedere…

Azi, aşadar, am insistat cu căutările… din fişier în fişier, trecând prin documente ale Ministerului Învăţământului, din site în site, prin eliminare, până la urmă… am găsit-o. Învăţătoare a unei clase zero din anul şcolar 2015-2016, la o altă şcoală din Bucureşti. Unul dintre foştii colegi a sunat imediat acolo. Eram atât de aproape, la distanţă de un singur apel să ne ştergem păcatul uitării ultimelor trei decenii!!

… dar ştiţi cum mă simt acum? Ca o imbecilă… încă nu-mi revin. De ce nu am căutat-o aşa de hotărâtă acum câţiva ani? Acum câteva luni? Acum o lună? Sau, poate, mai bine azi aş fi trecut indiferentă pe lângă articolul lui Andrei şi aş fi amânat sine die ideea de a relua căutările… sau… ce să mai zic, că orice aş zice acum e inutil şi… prea târziu. De la secretariatul şcolii ni s-a spus că învăţătoarea noastră a plecat într-o lume mai bună, cu mai puţin de o lună în urmă… Tânără, frumoasă, bună ca pâinea caldă… a plecat fără ca foştii ei elevi de acum 30 de ani să apuce să-i mulţumească.

Am găsit-o prea târziu… dar poate pentru restul dascălilor noştri încă mai este timp.

Doamnei învăţătoare Elena Duţă (în anii ’80, la şcoala nr. 46, Bucureşti)



Citiţi şi

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

Cruda istorie a unei familii înstărite – Happy End

Alte măști, același joc: România e o rețetă sigură pentru subdezvoltare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,230 views

Your tuppence

  1. La…revedere | BLOG D'AGATHA / 17 September 2017 14:43

    […] trecem prin viața cu repeziciune și lăsăm în urmă lucururi, oameni, promisiuni. Am dat peste articolul Cristinei Lincu despre felul în care tot el, Timpul, ne dă câte o palmă, după ce ne-a amețit cu ritmul […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Andrea / 27 August 2016 14:25

    Un invatator, un profesor, acestia sunt oamenii care ne-au marcat viata. Am incercat sa iau ceva bun de la fiecare profesor pe care l-am avut. Nu am prins scoala din anii comunismului dar am prins-o pe cea de azi. La 5 ani dupa ce am terminat liceul imi amintesc de cele 2 profesoare, doamne in adevaratul sens al cuvantului, care m-au marcat pe mine, ca adolescenta. Prima dintre ele, pe care o amintesc mereu cand vine vorba de amintiri din liceu, este profesoara de biologie. O persoana cu un caracter uimitor, puternic si rabdare peste limita. Daca in primul an de liceu mi se parea o scorpie, fiindca luasem 3 in teza, in ultimul an am reusit sa o cunosc cu adevarat. Am invatat biologie pe paine, mai mult de dragul ei. Era si este unica in modul in care preda si vorbea si se apropia de noi. A reusit sa se apropie si ne-a mers la inima, si mie si colegilor mei. Cea de-a doua doamna, profesoara de chimie, mereu cu zambetul pe buze, frumoasa si tanara. Auzeam in stanga si in dreapta ca avea o casnicie foarte fericita si din cauza asta radiaza mereu. Nu a reusit sa ma faca sa iubesc chimia si chiar m-a certat o data de mi-au mers fulgii. Dar mereu am apreciat la ea caracterul. Tanara, frumoasa, doamna si puternica. Ce sa mai vrei?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro