Am să mă iert

12 March 2018

Nicoleta BeraruPrivea prin hubloul avionului cum burniţa împânzea griul firii. Absentă, cu gândurile împrăştiate la cele ce au fost şi cele ce vor mai veni, nici nu dădu atenţie avionului în care puse piciorul. „Bine că nu e ca la gară, că nu trebuie să fiu atentă în ce tren mă urc!  Dacă nu mi-au zis la „gate” că nu-s unde trebuie, înseamnă că voi ajunge la destinaţie.” Ca să găsească confirmare la ideea ce-i luminase mintea dezordonată, se uită la revista din spătarul scaunului din faţă: Austrian Airlines – e bine! gândi uşurată. Peste vreo oră jumate va fi la Viena. Îşi mai verifică o dată telefonul mobil, îl închise şi se adânci în scaun.

Gânduri în tonuri cenuşii i se învârteau în cap ca o tornadă. Crâmpeie din scurtul sejur la părinţii săi îi reveneau în minte într-o neorânduială răvăşitoare: mama era mai bătrână – uite: ici un smoc de păr mai alb decât data trecută, colo un rid mai adânc la rădăcina nasului, mersul mai greoi şi faţa din ce în ce mai blândă. O supăra această blândeţe târzie şi uscată. Unde era femeia dârză, bătăioasă, cu fulgere în ochii-i negri, vii, care nu se lăsa pusă la pământ de viaţă? Oarecum, îi era străină făptura aceea blândă, cu privire împăciuitoare. Poate şi pentru că nu voia să recunoască: mamă-sa era mărturia trecerii fără revers a timpului, a proprii sale veştejiri. Nu îmbătrânea şi ea odată cu mama? Doar clădirile din oraş, deşi cu un uşor aer delabrat, erau ca înainte. Ba era frumos orăşelul ei natal cu aerul acela bonom de domn bătrân, cu haine periate şi monoclu pe nas, răspândind un aer de înţelepciune mireană! O grămadă de figuri cunoscute dănţuiau în iureşul amintirilor. Uneori, apăreau şi dispăreau ca într-un hocus-pocus; toate îi lăsau o impresie: unele impresii erau mai slabe, altele mai intense. Cum o va regăsi pe soră-sa, care-n jocul amintirilor îi apărea fără chip – doar o voce şi o burta enormă care se mişca anevoios între dormitor, baie şi bucătărie? Cei doi gemeni pe care-i aştepta o vor epuiza… Ce avataruri îşi vor pune amprentele pe ea? Ce vor deveni întâlnirile lor şi aşa rare? Din noianul de chipuri, unul blând şi frumos îi sări în faţă. Răspunse cu o tresărire uşor convulsivă a trupului intensităţii cu care i se impunea imaginea: ochi căprui, buni şi neprefăcuţi, o faţă rotundă şi chinuită parcă de o oarece neputinţă, de o durere veche, buze frumos arcuite trimiţând un surâs blajin şi-o dorinţă de viaţă împiedicată de ceva… Un ceva pe care ea nu-l putea defini, dar care îi apărea-n închipuire ca o stâncă uriaşă, întunecată, pe o pajişte verde, plină de margarete, sub un cer senin de vară. Câteva fire argintii în păru-i bogat îi aminti de trecerea timpului. Îşi dădu seamă că acest chip, fără să şi-l fi apropiat vreodată, îi fusese drag dintotdeauna, de când era copilă. Îl contempla în treacăt pe străzile oraşului de atunci ca pe o pânză pictată, fără să vrea nimic. Doar îl privea. Îl văzuse din nou pe aceleaşi străzi acum, după vreo treizeci de ani, în scurta sa vizită acasă şi imaginea îi rămăsese înfiptă în minte. Îl lua pe bărbatul acela cu sine în minte, în ţara ei spre care se îndrepta acum fără convingere şi cu un imens sentiment de vid şi epuizare.

tristete avion

– Doriţi să staţi la geam?

O voce de bărbat o scoase din reverie.

Îşi privi biletul şi nu înţelese întrebarea. Avea totuşi locul B? Nu era poziţia B la geam?

Întârzie în gânduri, fără să dea răspunsul imediat, calculând în continuare cu dificultate: era B lângă geam sau la margine?

– Nu-i nicio problemă, continuă tânărul bărbat, care deja îşi aranja bagajul în compartimentul de deasupra scaunului.

Maria îşi dădu seama într-un final că greşise locul.

– Nici pentru mine nu e absolut nicio problemă. Vă rog să vă instalaţi pe scaunul dvs. Scuzaţi-mi neatenţia.

– Nu, nicidecum. Rămâneţi unde sunteţi. Nu are importanţă unde stau.

– Mulţumesc. Dar chiar nu am avut intenţia să vă ocup locul… continuă femeia jenată şi oarecum supărată că posesorul locului renunţa prea uşor la dreptul său, intensificându-i astfel sentimentul de vină.

– Nu vă mai scuzaţi! Chiar nu are însemnătate unde stau. Şi cu un zâmbet sincer adăugă: Vă iert!

Ultima parte a răspunsului o intrigă pe Maria: „Vă iert!” Suna grav, hotărâtor, profund, fundamental, ca o experienţă dureroasă, după care venise mântuirea: „Vă iert!”. Îl privi pătrunzător, mai întâi cu curiozitate, apoi încercând să-l priceapă puţin. Era un tânăr de până-n treizeci de ani, blond-şaten, cu trăsături frumoase şi fine, înalt, atletic, cu ochi albaştri, limpezi şi o barbă care-i încadra agreabil faţa prelungă, armonioasă. Îi plăcu tânărul şi răsuflă uşurată, căci mirosea bine. Iar, dacă Maria avea vreo dificultate în călătoriile sale, ei bine, singura care-i dădea bătaie de cap era aceea legată de mirosuri. Nu că era o pretenţioasă, nu! Dar avea o hipersensibilitate olfactivă pe care nu o putea ţine sub control. Aşa că se adânci din nou în gândurile ei, mulţumită că niciun miros dezagreabil nu o deranja.

– Nu plânge, mamă! Las’ că vin de Paşte din nou. Linişteşte-te! Ai grijă de tata!

Maria îl privi pe tânăr cu un interes nou. Cuvintele acestuia, cu un cald accent moldovenesc, îi sfredeliră sufletul şi aşa şfichiuit de tristeţe. Parcă o loviră în coşul pieptului, căci respiraţia îi deveni greoaie. Se gândi imediat la mama sa, la sora sa, la oamenii dragi pe care trebuia să-i părăsească iar şi pe  care avea să-i regăsească… nu mai ştie când şi cum. O generaţie de pribegi, fie ei şi de lux, îi defilă prin faţa ochilor şi Maria le simţi organic durerea şi înstrăinarea. Probabil privirea îi zăbovi mai mult decât s-ar fi cuvenit pe chipul tănărului, căci acesta îşi termină discuţia la telefon cu un „te îmbrăţisez” cald şi drag, aproape suspinat şi i se adresă:

– …Mereu plânge când plec. Deşi Europa a devenit acum un sat. De Paşte o să fiu înapoi. E atât de firavă sufleteşte!…

Şi discuţia se înfiripă. Tânărul îi deveni familiar, căci faptul că studiase în acelaşi oraş în care şi ea studiase pe vremuri, că era dintr-un oraş vecin cu oraşul ei natal, că avea accentul acela moldovenesc, care ei îi era mai drag decât orice pe lume, că şi el, ca şi ea, avea o mamă pe care o îngrijea şi de care i se rupea sufletul… aceşti numitori comuni i-l apropiau efemer. Vorbiră despre multe. Despre munca de programator pe care o făcea cu drag în Zürich, despre felul în care se poartă elveţienii cu străinii, despre confortul pe care Europa de Vest îl oferă, despre dificultatea de adaptare într-o ţară străină, care oricâtă bunăstare oferă tot nu poate înlocui ţara de origine, despre faptul că învăţarea limbilor străine e o necesitate absolută în zilele noastre, dar că engleza poate suplini orice limbă, despre credinţe, ateism şi agnosticism, despre creaţionism şi teoria lui Darwin, despre Big-Bang…

Timpul se scurgea plăcut şi nesfios. Maria îl asculta pe tânăr şi o linişte prietenoasă punea treptat stăpânire pe ea. Bărbatul cu chip de sfânt blajin reuşea să-i curme sumbrul sentiment de gol ce i se cuibărise în suflet fără permisiune şi drept de apel. Avea însă o nedumerire: de unde-i veneau lui, unui tânăr de până în treizeci de ani, cuvinte atât de absolute? Care era obârşia acelui „Vă iert” spus atât de firesc? Deşi ar fi fost mult mai uşor să fi aruncat o formulă de politeţe corectă, formală, ca de exemplu „Nu-i nimic.”, alesese iertarea. Ce trăise omul acela şi-l făcuse să descopere valenţe atât de întregi? Iertarea, această virtute divină, se vădea a fi la el, relativ timpuriu, în firea lucrurilor. Ce experienţă sau aventură intrinsecă îl adusese în preajma ei? Ce suferinţe oblojite şi introspecţii îl apropiaseră de însuşirea aceasta perfectă? Dragostea, îngrijorarea – de unde îi veneau atât de adânc? Căci nu doar cuvintele pe care i le spunea mamei sale, ci expresiile schimbătoare ale chipului său, felul în care ochii i se luminau sau i se adânceau în unde de tristeţi cu nuanţe felurite, felul în care articula cuvintele, tonul domol şi plin de iubire, accentul familiar şi vocabularul, tipic, probabil, familiei lui, duioşia cu care îi spunea mamei sale să nu mai plângă şi explicaţia plină de compasiune pe care i-o dăduse Mariei despre mama sa, îl situau în zona unei sensibilităţi ce depăşea pragul mediu. Dar poate îi venise pur şi simplu la îndemână să zică „Vă iert!” în loc de „Nu-i nimic.”? Poate că alegerea formulei era pur şi simplu întâmplătoare?

– De ce mi-aţi zis: „vă iert”?

– Pentru că am văzut că acordaţi o importanţă prea mare unui fapt neînsemnat. V-am eliberat de îndoială. Iertarea mă absolvă şi pe mine, care mi-am făcut cunoscut un drept la care nu ţin foarte mult. Are o calitate eliberatoare. Pentru ambele părţi.

Din nou discuţia se scurse pe tărâmuri precise. Să fii atât de tânăr, frumos, inteligent, cu o carieră cel puţin promiţătoare şi să fi înţeles deja valenţele iertării! Să rupi legământul de a rămâne cu o femeie, pe care ai iubit-o din tot sufletul, din propria dorinţă, asumându-ţi această responsabilitate fără a-l responsabiliza pe celălalt! Să înţelegi că mersul „până când moartea ne va despărţi”alături de cea pe care ai ales-o poate avea şi o altfel de moartea decât cea a trupului! Din ce motive?nu mai are importanţă! adaugă Victor cu o undă de tristeţe. Să te împaci cu ideea că ai făcut exact ce a trebuit! Să-ţi fi câştigat libertatea, iertând şi mai ales iertându-te pe tine însuţi! Să fi găsit tăria de a merge mai departe, după ce-ai căzut adânc şi cu impresia de iremediabil! Să te iubeşti când celălalt nu te mai poate iubi! Să înţelegi suferinţa celuilalt, dar şi pe a ta! O singură umbră în toate acestea: regretul de a nu fi devenit tată. „Aş fi vrut să am un copil. Aş vrea să fiu un tată bun, aşa cum tatăl meu nu a reuşit să fie. Nu a ştiut să ne ţină aproape. Iar acum are cancer… L-am iertat. Şi mă iert şi pe mine pentru că toată viaţa l-am judecat.”

Ca şi cum lumea s-ar opri din mers la numai douăzeci şi şapte de ani, gândi Maria.

Atâtea lucruri pe care Maria le ştia, dar pe care nu voia să şi le amintească, să le vadă sau să le audă, să zăbovească asupra lor!… Acum nu avea ce face: asculta cuminte ce îi povestea Victor cel de douăzeci şi şapte de ani. Şi îşi spunea că înţelepciunea nu are vârstă. Şi că doar puterea ta personală de a pătrunde lucrurile şi de a acţiona contează în propria ta viaţă. Că iertarea îţi aduce libertate, iar libertatea e o fericire.

Fiecare om, cu tot ce vine el în viaţa ta, e o lecţie, puse Maria capăt gândurilor.

Avionul ajunse la Viena. Cei doi vecini de scaun schimbară cărţi de vizită.

Nu se ştie niciodată, îi spuse Victor. Îşi spuseră la revedere, zâmbindu-şi cu simpatie şi-şi urmară fiecare căile vieţii.

Am să mă iert şi eu!, îşi spuse Maria, îndreptându-se spre ieşirea din aeroport.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

O femeie cu alcool! Vai, ce rușine!

Pentru fiecare femeie frumoasă, există un bărbat care s-a săturat de ea

Ia-mă înapoi!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,921 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro