Un ocean. O imensitate de apă plină de vietăţi. Cam aşa este fericirea de-o clipă. Pierdută printre sedimente şi nisip aşezat tacticos la fund dacă nimic nu-l tulbură. Nu mai distingea cu claritate lucrurile din jur. Nu că erau ele imposibile şi pline de fierbinţeală, căldură, dimpotrivă, erau seci şi reci, interesate de câştig. Ce mi-ai da dacă aş fi a ta, ori invers, ce-aş pierde dacă rămân invizibil. Nimic. Mijirea ochilor sau concentrarea privirii când exteriorul se modifică accidental. Imensitatea se bazează tot pe nimic. Nu-i sunt necesare fragmentele aliniate şi inutile care se schimbă, adică ce-şi modifică afectivităţile aiurea, după cum bate vântul. Cine se substituie adierii puternice? Schimbarea. Azi este un bolovan sigur pe sine, mâine ajunge spart în pietricele firave numai bune de aruncat pe marginea drumului sau printre bucăţele de bălegar fertilizatoare. Aşa stau lucrurile cu fericirea scânteie la care te poţi raporta numai pe cale nostalgică. Trecutul are în spate o imensă nedreptate. Ţi se pare oblu şi drept, în realitate este la fel de oceanic. Valuri care se sparg de propria minte şi produc spume uimite că nu-s chiar în momentul în care devin albe, diferite, inedite. Ca şi cum ai spune că există albul imaculat desăvârşit. Poveşti. Fiinţează numai pentru o perioadă nesemnificativă. Cât timp nu apar furtuni, cutremure, sau oameni caraghioşi care indică cu sadism direcţia prăpăstioasă la propriu. De ce sunt caraghioşi? Fiindcă ajung să fie crezuţi de ceilalţi care se prăvălesc în râpă cu naivitate şi nici măcar nu înţeleg de ce au ajuns chiar atât de jos. Mai au o speranţă iluzorie. Să ajungă oceanul la ei ca să fie în stare să se ridice înapoi de unde au picat, adică la fericire. Degeaba.
– Iubirea. Imensă povară fără limite, spuse ea în braţele bărbatului. Adoptă poziţia fătului, nu neapărat satisfăcută, dar aşa putea să rămână cu ochii închişi şi să-şi imagineze actele altfel, cum i se năzărea.
Simţea cum fesele îi ating pulpa. Erau fierbinţi, carnea lui rece. Poate ar fi trebuit să fie viceversa. Pufni uşor aproape în râs, dar îşi transformă onomatopeea într-un fel de tuse sau strănut aparent. Ceva de genul.
– Da. Confirmă cu tandreţe, neatent la sunetele ei.
Gândea că în faţa morţii nu mulţi mai au şanse să capete tinereţe. Aproape se înduioşă. Îi venea să plângă fără sens şi frică. Cam matolit, aproape mahmur, dar încă nu era treaz de-a binelea. Veniseră de la o petrecere privată, închiriaseră un restaurant şi dăi şi dăi. Mai multă vorbă decât mâncare, mai mult alcool decât cuvinte, disperaţi. Simţea că este un fel de zmeu, dar unul îmblânzit de soartă. Ce bine că avea influenţă! Şi condiţionare tacită legalizată. Îşi spuse întrebându-se în legătură cu motivul pentru care femeia i-a cedat aşa uşor. Nu credea că o să accepte nici în ruptul capului. O întrebase mai mult în glumă. Era un factor decident. Din pragmatism?
-Un fel de şef are preşul la tălpi. Nu contesta ideea. Destul pentru o făptură interesată. Îi convenea situaţia, îşi tot repeta organic în minte. Ce iubire să mai caute? Banii îi amanetase viciilor. Nu mai avea nimic în afară de putere. Era întoarsă cu spatele. O strânse în braţe simţindu-i goliciunea şi bucuros de isprava personală se relaxă. Parcă era în urmă cu cinci de ani. Hă. Hă. Râsese cu dezinvoltură şi când fusese întrebat de ce râde i-a răspuns sec: am uitat să semnez hârtiile de decont ale personalului. I-am lăsat fără salarii câteva zile. Din cauză că n-am găsit un amărât roller numărul unu la birou. Au dispărut toate. Numai cu rollerul mă iscălesc! Trec pe la librărie luni dimineaţa să cumpăr o duzină cu pastă albastră sau violet.
Zâmbi amar. Şi ea făcea parte dintre cei amânaţi.
– Ţârrr. Noh? Cine să fie? Ţârrr… telefonul sunase prelung. Mobilul bărbatului, iar vibraţiile erau caraghioase, clătinau rău paharul plin de apă de pe noptiera din partea lui, telefonul rămânea pe poziţie, numai paharul se deplasa aproape ajungând la margine. Aştepta să cadă, dar lângă pat avea un prelungitor cu trei mufe, poate-l electrocutează. Ţinuse minte asta fiindcă şi ea-şi pusese telefonul închis la încărcat tot acolo, pe jos. I-l strică apa.
– Nu răspunzi?
– Nu. Este destul de târziu. N-am chef de discuţii. Şi sunt cu tine. Mi-e de-ajuns.
Amuţiră tustrei câteva secunde. O linişte vinovată intră în apartament. S-a pus să se joace cu telecomanda. Pornea şi oprea aerul condiţionat.
Sună din nou. Cineva era de-a dreptul disperat.
– E soţul tău! Îi spuse arătându-i numele de pe ecran. Muiescoi!
– Şi? făcu ea indiferentă. A dat din umeri ca să-şi întărească spusele. Oricum rămăsese întoarsă cu spatele.
– Da, răspunse hotărât. Dacă nu-i e teamă, lui de ce i-ar fi?
– Bună, Luis.
– Salut, Muiescoi!
– Scuze. Sper că nu deranjez, sau…
– Nu. Deloc. Cu ce te pot ajuta?
– Am încheiat contractul mai devreme. I-am convins şi m-am întors mai devreme în oraş. Nu ştii unde este Luana?
– Luana? făcu pe miratul.
– Nevastă-mea. Este în subordinea ta. La departamentul contabilitate primară. Hai, nu te fă că n-o cunoşti!
– He, he, cum să n-o ştiu? Glumeam. Şi ca să demonstreze că o cunoaşte chiar bine îşi băgă mâna stângă sub plapumă şi o piţigă de fese. Se retrase puţin, tăcut, chicotind, dar nu se isteriză. Bună stăpânire de sine. Apoi iar începu să pornească şi oprească aparatul de aer.
– A fost la petrecerea anuală şi câţiva mi-au spus că a plecat destul de devreme de acolo. Şi tu ai fost. Credeam că ai văzut-o.
– Îhî. Puţin. Dar nu ştiu unde a dispărut. N-am văzut-o decât la început vorbind într-un grup. Nu ştiu nimic. Atunci i-a trimis mesajul pe telefon. Nu credea că o să-i răspundă. Eşti fascinant de frumoasă. Aş vrea să vorbim mai târziu la o cafea. Singuri. Şi primise confirmarea. k. Ies cu cincisprezece minute înainte. Să nu plecăm deodată. Te anunţ când o fac!
– Am ajuns de treizeci de minute acasă şi nu-i nicăieri. Nici la maică-sa, nici la prietenele din agendă. Lasă că apare. Mi-am spus în gând. Dar este aproape ora 22. Şi nu întârzie decât dacă are vreo aventură. Am înţeles asta după mai mulţi ani împreună.
– Lasă. Vine ea, şi nu îţi imagina prostii. Fii calm, doar avem de sărbătorit noul parteneriat. Condiţiile le-au acceptat aşa cum le-am stabilit la firmă?
– Da. Odată s-a încurcat cu un ţigan. Şi ştii de ce s-a culcat cu el?
– Nu. De unde naiba să ştiu?
– Cică a privit-o cu umilinţă. A făcut-o să se simtă importantă. Îţi dai seama?
– Îmi pare rău. Sincer.
– Lasă. Acum chiar că plec de acasă definitiv. Nu mai suport. Aştept numai să văd cu cine a făcut-o. Până la urmă recunoaşte. Dar nu-i mai promit că nu plec dacă este sinceră. Aşa am făcut de fiecare dată şi sunt un om de cuvânt. Ascultam amănuntele plângând disperat în minte şi o iertam. De data asta, nimic.
– Poate exagerezi.
– Nu cred. Bănuielile sunt confirmate de fiecare dată. Nu m-am minţit. Ce dracu. Parcă-i proastă. N-are deloc minte.
– N-o desconsidera! Poate aici greşeşti. Bărbatul o mângâie din nou, de data aceasta pe sânii fermi, excitaţi. Luana îi zâmbi veselă, de parcă n-ar fi fost vorba despre ea în discuţii. Conversaţia se auzea destul de clar.
– N-o desconsider. Dimpotrivă. O iubesc. Dar nu ştie! Adică, am iubit-o să fiu corect. Singura femeie din viaţă de care m-am legat afectiv. Altele nu-mi caut. Nu bănuieşti pe unde poate umbla la ora asta? Mă apuc să-mi fac bagajele. Câteva costume, actele personale şi tricouri. Îi las totul.
– De unde? Şi o pupă pe buze fără zgomot. Primise zâmbet. Zic să nu te grăbeşti aiurea. N-are sens. Căscă.
– Da. Ţi-e uşor să zici asta. În ultimul an, ştii ce pasiune are? Să se încurce cu impotenţii. Sau cu tipii în vârstă aproape fără erecţie.
– Cu cine? Îşi drese vocea încercând să-şi scoată nodul din gât. Nici el nu era în stare de multe. Nici cu pastile nu se mai excita. Era ca fratele lui care a murit de cancer de prostată. Îi venea rândul. Era disperat din cauza asta. Dar încerca.
– Cu rahaţii de bărbaţi care nu mai sunt în stare de nimic. Dar care insistă trăind cu speranţa că pot să mai producă ceva. Poate telepatic. Libidinoşi. Scuze. Nu vreau să te enervez aiurea.
– Cred că o judeci prea aspru. Bărbatul se ridică uşor în coate ca să vorbească mai bine şi pentru a reduce la tăcere cuvintele lui Muiescoi. Degeaba. Şi Luana îi imită mişcările, mai mult, îşi lipi tâmpla de umărul lui stâng, partea în care ţinea telefonul şi se juca plictisită cu o şuviţă de păr pe care o învârtea după inelar, îi dădea drumul în buclă şi relua mişcarea.
– Să mă ierţi că te deranjez cu problemele personale. Dar chiar nu ştiu cum să mai procedez. Ce dracu să fac?
– Poate să nu mai ai o atitudine negativă. Acordă-i încredere. Dialoga monosilabic, lăsând să se înţeleagă că nu prea mai avea chef de discuţii.
– Pot să te rog ceva?
– Da. Desigur.
– Pot să dorm la tine noaptea asta? Te rog. N-am răbdare de o cameră standard şi seacă de hotel.
– De ce? Întrebă ca să câştige timp ori să evite răspunsul.
– Păi, vreau s-o părăsesc. Eşti de acord? Sunt chiar în faţa uşii tale.
– Poftim? Sărise instant din pat, gol, şi ezită câteva clipe. Simţi cu surprindere că intrase într-o semierecţie, de mult se chinuise s-o aibă, de ce tocmai atunci? Îi făcuse semn Luanei destul de necăjit din pricina anterioară să se îmbrace repede. Unde să o ascundă? Şi ea era dezamăgită sau râdea de el? Nu-l mai interesa. Dar n-avea chef de scandal. Asta era clar.
– Unde eşti? Reîntrebă la fel de precipitat. Tuşi ca să se mascheze.
– Stai liniştit. Sunt în faţa blocului. N-am intrat. Este închisă scara. Sun acum la interfon. Deschide-mi.
E aici! Mimă în faţa ei ca să înţeleagă ce spune. Trebuie să pleci repede. Secundele au trecut destul de greu. Ea îşi vârî în poşetă ciorapii, chiloţii, tot ce era inutil şi îşi trase rochia cu uşurinţă. Se repezi spre uşă, însă Luis o împiedecă să iasă. Dacă ar da nas în nas cu bărbat-su? Privi pe vizor. Holul întunecat. Nu era nimeni sau stătea nemişcat, altfel senzorii ar fi pornit iluminatul.
– Ţârrr, ţârrr… interfonul. Acum chiar că îl credea. Era jos. O prinse de mână şi o trase înspre baia de serviciu. Luana nu se opuse. O închise acolo. Apoi fugi la uşă şi puse pe silenţios interfonul. Să nu mai răsune în tot apartamentul. Închisese şi televizorul şi veiozele. Îi era rău. Avea palpitaţii. Ce palpitaţii? Fibrilaţii. O să leşine. Cunoştea senzaţia. Să nu facă un atac de cord. Asta îi era în minte în clipa în care se prăbuşise. Ceva cald simţea prelingându-i-se pe picioare.
– Alo. Alo. Luis, am glumit! Fii liniştit.
Jos era băiatul care aducea pizza.
– Alo? Mai eşti acolo…
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
