Sunt fascinată să văd cât de complexă este gândirea femeilor. Indiferent de cât de conciliante, răzbunătoare, docile, cochete, altruiste ar fi femeile, aproape la fiecare dintre noi primează indulgenţa. De ce unele dintre noi rămân într-o relaţie care nu mai merge, care este presărată de neajunsuri, uneori de abuzuri – violenţa fizică sau verbală? Am putea să punem asta pe seama toleranţei de care dăm dovadă în relaţia cu partenerul?
Dacă analizăm din punct de vedere psihologic, femeile au o capacitate de înțelegere mult mai ridicată decât bărbaţii. Pe parcursul timpului, am cunoscut multe femei abuzate, însă una dintre ele mi-a atras atenţia în mod deosebit. Aceasta a venit la cabinetul meu însoţită de către soţul ei şi cei doi copii minori. Motivul venirii la cabinet era violenţa soţului (acesta îi aplica corecţii săptămânale în faţa copiilor), femeia sperând că eu îl pot convinge pe soţ să nu o mai lovească. Interesantă era atitudinea soţului. El era ferm convins că “bătaia e ruptă din rai“ şi cea mai optimă metodă de comunicare cu soţia părea să fie agresivitatea. L-am întrebat ce rezultate a obţinut pe parcursul celor 16 ani de bătaie săptămânală şi mi-a răspuns cu nonşalanţă că rezultatele erau foarte slabe, dar devenise ( pentru el cel puţin ), o rutină în a-i aplica bietei femei corecţiile care se soldau uneori cu îngrijiri medicale. I-am propus doamnei să vina şi neînsoţită să stăm de vorbă şi după câteva şedinţe concluzia ei a fost: “copiii trebuie să aibă un tată“. Era pregătită să îndure mai departe calvarul pentru că, nu-i aşa?, ce dovadă de iubire mai clară ar putea avea că EL o iubeşte dacă nu o şi altoieşte!
Citiți și Un bărbat împotriva bărbaţilor care-şi bat femeile.
În cazul abuzurilor de acest fel, am constatat că nu contează foarte mult condiţia socială a agresorului şi nici a victimei. Probabil rata violenţei domestice este mult mai ridicată în mediul rural, însă statisticile susţin că un IQ mediu spre ridicat nu are nicio legătură cu Inteligenţa Emoţională (cea care dictează raţiunea).
Obiceiul de a da în celălalt îl deprinzi în mare parte în cadrul educației primite de la părinți. Nu numai că aceștia te învață că bătaia e normală, dar nici nu te învață să-ți dezvolți mijloace de comunicare ale propriilor sentimente. Bătaia nu este singurul tip de violență pe care o găsim într-un cuplu. Mult mai frecvent întâlnim violența pasivă. Adică nu dai cu palma, dar emani agresivitate și ostilitate prin toți porii, iar din când în când mai arunci și o uitatură urâtă ca sa nu se uite cine este “șeful “.
Violența în cuplu are cu siguranță niște explicații mult mai firești decât natura sa „divină”. Violența este o manifestare a unor frustrări și slăbiciuni personale ale agresorului. Doar dacă i s-a părut că i-ai zâmbit prea lung tipului de la ghişeul de bilete şi primeşti o palmă peste față când ajungi acasă. Explicaţia este mai mult decât simplă… respectivul este mult prea complexat.
Cel mai rău, însă, e faptul că atât de multă lume acceptă un asemenea tratament. Majoritatea, femei de altfel cu capul pe umeri, tac și suportă, cumpărând de zor ochelari de soare pentru a masca urmările “dovezilor de iubire “. Dragostea pare să-i orbească pe unii dintre noi.
De ce se acceptă violența din partea partenerului? Poate datorită educației primite de la părinți: dacă iubești, trebuie să taci și să suporți. Poate din cauza unei autodiscriminări sexuale: femeia merită o palmă din când în când. Sau poate că, pentru tine, asta demonstrează că ai un bărbat adevărat lângă tine și nu un fătălău care te ia cu zăhărelul pentru că-i prea bleg. Dragele mele, bătaia NU face parte din iubire. Face parte dintr-o acută lipsă emoţională şi empatie pentru cel de lângă tine.
Citiţi şi
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
