„Bestiile îmi ştiu, întotdeauna, toate gândurile!”

Ana-Veronica Mircea

14 December 2016

ana-veronica-mirceaMotto: Nu contează că am fost odată prieteni… Trădarea costă!

– Dumnezeule, Gom! exclamă bătrâna Hilde, după ce se dezlipi de rotocolul transparent pe care îl croise, cu poala şorţului, pe geamul murdar. De ce‑or fi crezând proştii ăştia în reclame?!

Încântat, Gom îşi frecă palmele grăsulii.

– Câţi vin? întrebă, înveselit.

– Trei. Mulţi pentru hârbul care i-a adus! L-am zărit asolizând pe platou acum o oră.

– Doar trei! se posomorî Gom. Oricum, se răsti, nu sta, babo! Deschide uşa, zâmbeşte‑le – şi ţine‑ţi gura!

– Păcătosule, mârâi Hilde, încruntându‑se, dar nepotu‑său o privi chiorâş, şi ea, amintindu‑şi că, de vreo trei ori, chiar o bătuse, înălţă din umeri şi se grăbi să-i facă pe plac.

„A cam dat în mintea copiilor”, comentă Gom, pentru sine, instalându‑se în spatele tejghelei late, exact sub firma ştirbă pe care scria, cu litere jumulite: I SUL RUL Bi e a i ven t ! De acolo le surâse larg noilor sosiţi, trei vlăjgani cu figuri obosite.

– E chiar „Insularu’ ”? întrebă primul, un tip aproape chel şi cu barba despicată. Şi tu eşti chiar Gom, hangiu’ şi Coordonatoru’?

– Chiar el. Ce, nu semăn?

– Păreai mai tânăr, spuse al doilea, scărpinându-şi obrajii tatuaţi.

– Şi coşmelia – nu chiar dărăpănată! adăugă al treilea, un tânăr spân, cu nasul turtit. Iar baba nu era!

– Ei, holoreclama e veche! Aveam zece ani mai puţin şi hanul era nou. Iar mătuşa… Mi‑au spus că nu‑i deloc hologenică!

– În fine, nu contează! i‑o reteză chelul. Vrem să ne stabilim în Oraş şi ştim că tu repartizezi pământu’…

– Nu trebuie că fie chiar în centru, se amestecă tatuatul. În suburbii e viaţa adevărată!

– Îmi pare rău, domnilor, spuse Gom, mieros. Toate parcelele din Metropolă au fost concesionate…

– Ce faceee?! urlă spânul. Escrocule! Reclama spunea că…

– Vai, domnule! suspină Gom. Da, holoreclama trebuia corectată, dar ştiţi de cât gosub m-ar fi jumulit pentru reactualizare?

holograma

– Asta‑i treaba ta! făcu, ameninţător, tatuatul.

– Domnilor, domnilor! se precipită Gom. Vă rog, fiţi calmi! E doar o neînţelegere! Pe malul oceanului sunt sute de parcele mari, ieftine, în care gosubul musteşte! Nu trebuie să sapi, ca în Oraş! Ajunge doar să scurmi şi bogăţia ţâşneşte! Ştiţi, primii colonişti au sperat că tot de gosub e şi oceanul…

– Şi nu‑i? întrebă chelul, cu ochii sticlind.

– O, nu! E apă! Apă chioară, din păcate! Gosub e doar în pânza freatică. Dar asta, de-a lungul ţărmului, e din belşug – şi e aproape de suprafaţă.

– Atunci de ce e Oraşu’ în centru’ insulei, pe dealuri? se stropşi tatuatul.

– Există o explicaţie, zâmbi Gom, destins şi amabil. În zona oceanică, seismele sunt dese şi oamenii se tem de tsunami, ştiţi, valul… Dar nu‑i niciun pericol, se grăbi să adauge, văzând strâmbătura chelului, uitătura cruntă a spânului şi rânjetul tatuatului. Nu trebuie decât să urmăriţi oltzii, peştii păsări, şi să-i urmaţi când zboară către dealuri. Instinctul lor nu greşeşte niciodată!

– Şi domurile? obiectă spânul. Ne facem câte unu’ după fiecare tsunami?

– Glumiţi? se miră hangiul. Avem câţiva specialişti care construiesc domuri rezistente, cu nişe etanşe, pentru depozitarea obiectelor de preţ. Vă puteţi chiar adăposti în câte una – dacă nu sunteţi nici claustrofobi, nici slabi de înger.

– Rămânem? întrebă chelul, întorcându‑se către ceilalţi. Sau îi facem felu’ şi ne cărăm acasă?

– Nu putem pleca, oftă spânul. S‑a terminat combustibilu’, s-au terminat banii…

– Rămânem, hotărî tatuatul. Şi ăstuia îi tăiem gâtu’ dacă ne-a dus cu preşu’!

– Eu nu mint! se oţărî Gom. Puteţi verifica! Chiar imediat!

– De ce nu? acceptă tatuatul. Ai un vehicul de teren? Şi o hartă?

– Te cred! răspunse Gom. Şi, fiind prima zi, nu le‑nchiriez, le împrumut!

***

– Asta-i ocean? se strâmbă spânul, privind scârbit întinderea de apă neclintită. Arată ca o baltă! Ca bălţile de acasă, împuţite şi mişunând de…

– Ce dracu’! ţipă chelul, imediat ce spânul amuţi, îngrozit. Pentru că oglinda apei se spărgea, sfredelită de mii de boturi prelungi, în urma cărora trupuri fusiforme se înălţau înfoindu‑se şi fluturând, imense, aripi sângerii.

– Oltzii! se dezmetici tatuatul. Tsunami! Ca la o comandă, toţi se întoarseră, repezindu-se spre motobihunca sprintenă pe care le‑o împrumutase hangiul. „Prea târziu!”, disperară, la unison, simţind nisipul pierindu-le de sub tălpi. Şi niciunul nu avu timp să înţeleagă că ceea ce se prăvălea asupră‑le era un val de păsări mari şi mute, care-i săltaseră în aer şi îi mărunţeau deja, cu gheare agere şi ciocuri uiţi.

***

„Amuzant! Şi gustos! Dar ce puţin!” Gom tresări şi o privi pe Hilde tocmai când mâinile ei, contorsionate, se îndesau în buzunarul adânc al şorţului ponosit. „Vocea oltzilor!”, îşi zise. „Şi ea a auzit‑o!”

– Ei, ce ne‑au dat de data asta? o întrebă, nerăbdător.

Bătrâna se ridică, scoase dreapta din şorţ şi o întinse spre el, cu palma deschisă, arătându-i şase perle pipernicite.

– Dumnezeule, Gom! exclamă. Pentru asta?! Pentru asta cred proştii în reclame?!

– Ramolito! o ocărî hangiul. Gosubul există! Dincolo este! O grămadă!

Dar ea pufni, dispreţuitoare, şi azvârli perlele pe tejghea.

– Pentru nimic! spuse. Pentru nimic!

Şi, târşâindu‑şi picioarele, îşi sui trupul mătăhălos pe scara care ducea spre dormitoare.

„Aproape nimic!” suspină Gom, mângâind distrat perlele mărunte. Oltzii deveniseră meschini! Oftând, decuplă hologeneratorul. Pentru moment, holograma dealurilor şi a oraşului nu mai era necesară! Apoi se concentră, dibuind cu mintea răscrucea spaţio-temporală. Trebuia să schimbe „macazul”. Menţinerea echilibrului inter-lumic cerea ca următorii căutători de gosub să ajungă în adevărata lui lume, la mult mai veselul han al celuilalt Gom, omologul său mai tânăr. Gosubul! Nu ştia decât că e o licoare miraculoasă, dar se simţea din ce în ce mai îmboldit să lase lumea oltzilor şi aprovizionarea lor în seama babei şi a întâmplării, şi să-şi rişte propriul transfer Dincolo, unde Metropola cu fântâni de gosub nu era doar hologramă şi minciună. Cine ştie, poate aşa avea, în sfârşit, să se îmbogăţească! Ideea, din ce în ce mai tentantă, îl măcină toată noaptea, gonind somnul lui, umplându‑l de coşmaruri pe al Hildei şi silind peştii-păsări să îşi azvârle trupurile în zbor contorsionat şi inutil. În zori era hotărât. Trebuia să plece! Avea s-o facă în amurg, în ceasul cel mai potrivit concentrării. Dar, cu puţin înaintea miezului zilei, obişnuinţa îl mână spre plajă. Trebuia să recupereze, ca întotdeauna, motobihunca. Şi, ca niciodată, boturile oltzilor se iţiră de sub unde. „Ciudat”, îşi spuse, deodată înspăimântat, cu nici o secundă înainte ca ei să se avânte, înhăţându‑l. „Sfinte Sisoe!”, pricepu, ca o străfulgerare. „Bestiile îmi ştiu, întotdeauna, toate gândurile!” „O, da”, îi auzi râzând. „Tu ce-ai crezut?!” „Chiar, ce-am crezut?”, se întrebă. „C-am fost odată prieteni?” Şi, în timp ce lumea devenea durere: „Măcar de i-ar plăti babei trei perle pentru mine! Trei din alea mari!”

Pe Ana-Veronica o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! ?

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu știu dacă s-a întâmplat vreodată ceva între ei

De ce sunt frumoase femeile triste

Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
656 views

Your tuppence

  1. Oltzii – sau Am Fost Odată Prieteni | FLOAREA DE LOLDILAL / 14 December 2016 21:44

    […] continuarea aici, sub un titlu mai… […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro